OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

A mai trecut un 1 Decembrie. Nimic nu s-a schimbat. A, ba da, bucurestenii au cel mai mare brad de Craciun din Europa. Mare realizare. Cu toate becurile folosite la decorarea bradului ar fi fost iluminate, cu siguranta, vreo trei sate aflate in bezna, din „grija“ autoritatilor. Pentru unele locuri din aceasta tara, nu s-a schimbat nimic de la 1918 incoace: ziua nationala se serbeaza tot la luminare.

Mi-a fost groaza sa deschid televizorul. Am facut-o, pina la urma. Am dat – inevitabil – peste Mihai Viteazul, regia Sergiu Nicolaescu. Am dat peste parade militare, sarmalute, caltabosi, vin, fripturi, politicieni, romanii din Spania si din Italia si, in general, peste defilarea prin fata camerelor de luat vederi a unor istorioare personale lacrimogene si emotionante care, laolalta, ar trebui sa ma faca sa ma simt mindru ca sint roman. Problema e ca indivizii astia buni la suflet, altruisti, marinimosi, curajosi, demni, s.a.m.d. nu apar la televizor decit o data pe an, de 1 Decembrie, atunci cind sint vinati cu asiduitate de media, pina in cele mai ascunse colturi ale Romaniei.

In restul de 364 de zile ale anului, avem parte de toti ceilalti, mult mai la vedere, mult mai mediatizati si... mult mai multi – incepind cu Stirile de la ora 5, trecind prin infractorii exportati in Europa si terminind cu jenanta noastra clasa politica.
Daca la televizor, o zi pe an, ii vezi pe cei mai buni dintre romani, pe strada nici macar aceasta zi nu te scuteste de intilnirea cu apucaturile negative ale natiei. Am iesit pe seara, dupa focurile de artificii, sperind ca multimea s-a risipit prin baruri si pe la case. Aiurea. Am vazut indivizi care urinau in plina strada, am vazut tineri urlind nu de bucuria zilei nationale, ci dintr-un soi de sentiment animalic ca, na, uite, acuma am venit noi si noi sintem stapinii centrului; am vazut betie cit cuprinde, am vazut regulile de circulatie abolite chiar sub privirile politistilor, am vazut violenta verbala si fizica. Si asta in doar doua ore petrecute in centrul Clujului.

Exista o rutina a sarbatorilor la romani. O zi pe an, de 1 Decembrie, cautam motive sa fim mindri ca sintem romani. Mass-media ni le serveste imediat, ca intr-un calup publicitar de 12 ore; vrem doar sa ne bucuram de o zi libera, asa ca nu stam mult pe ginduri, luam totul de-a gata, sintem mindri, ne ducem mindri la culcare si a doua zi ne trezim si o luam de la capat, fara sa ne mai gindim la asta. Cam la fel e si de Craciun, si de Paste, si la aniversarea evenimentelor din decembrie 1989. Din nefericire pentru mine, caut aproape zi de zi repere prezente care sa ma faca sa fiu mindru ca sint roman. Nu Decebal si Traian, nu Mihai Viteazul si Stefan cel Mare, nu Eminescu, nu Cioran, nu Nichita Stanescu. Nu, ceva din Romania de dupa revolutie. Ceva care, in acesti 18 ani, sa fi pus in miscare, macar partial, macar putin, mecanismul unei transformari profunde, o evolutie a mentalitatii la nivel de natiune. Acest ceva exista si exista oameni care il intruchipeaza – oameni de cultura, in general, oameni ai cartii, ai teatrului si ai filmului. Ei ramin, insa, bucuria unei categorii restrinse de romani, aceia care, ca si mine, cauta zi de zi motivatia profunda si necesara con-vietuirii in aceasta tara, Romania. Restul natiunii se misca intocmai turmei ciobanului din Miorita. Si nici o oaie nu-l mai avertizeaza pe cioban asupra pericolului mortii – toate asteapta, cuminti, cu ochii in ecran, sfirsitul telenovelei...