M-am întors pe plaja din Vama
Veche. E miercuri. E linişte. Apoi, se face vineri. Şi are loc
invazia: românii nu sînt oameni, românii sînt
nişte lăcuste care devorează tot ce le iese în cale. Nisipul
geme sub gunoaie, apa de la mal, la fel. Nişte voluntari tineri se
chinuie să strîngă mizeria. În spatele lor, cineva,
dintr-o maşină, dă drumul la manele. La maximum. Mă duc să
mănînc ceva. Ce vreau eu din meniu nu au. Iau şi eu ce se
găseşte. Durează vreo oră. Mă întîlnesc cu un
prieten, care îmi spune că Mutu trebuie să plătească 17
milioane de euro clubului Chelsea şi că Borcea a propus să se
creeze un fond pentru ajutorarea fotbalistului. În timp ce
vorbim, aud la radio că în judeţul Botoşani iar e pericol de
inundaţie şi că soarta sinistraţilor deja existenţi nu e una
deloc roz. Eu şi prietenul ne întrebăm, retoric, cui o să
dea românii bani: lui Mutu sau sinistraţilor? După care,
începem să ne gîndim dacă întrebarea noastră e
chiar aşa de retorică...
Duminică, plec din Vamă cu o maşină.
Eu şi şoferul, un alt prieten, ne uităm la cum conduc românii:
ca nişte sinucigaşi. Că nu le pasă de alţii, asta se ştie; însă
românilor de la volan nu le pasă nici de ei înşişi.
Aici nu mai e vorba de grabă. Aici e vorba de a trăi în
viteză, pe fugă, iresponsabil. Tot înaintînd pe
drumurile patriei, îmi amintesc de discuţia avută cu un
muzician belgian, prezent în weekend la Stufstock, festivalul
din Vama Veche. Omul venise de la Bucureşti cu un microbuz. M-a
întrebat dacă fac, cu formaţia, turnee constante prin
România. I-am spus că da. M-a privit cu un amestec de respect
şi milă şi mi-a şoptit: cum rezişti, omule? În loc să îi
răspund, m-am trezit că mă întreb şi eu acelaşi lucru: cum
rezist pe aceste aşa-zise şosele, cum rezist în faţa
nesimţirii generale, cum? N-am găsit răspuns, încă, poate
îmi spuneţi dumneavoastră...
Am ajuns la Cluj în timp util ca
să-l văd pe Adrian Năstase, bosumflat la nu mai ştiu ce emisiune,
declarînd, ca un copil din ăla răzgîiat, că el nu
demisionează din Parlament ca să poată fi cercetat penal.
Declaraţia nu mi-a stîrnit nici o reacţie; am zis că-s
obosit şi nu mai am putere nici să mă indignez. Însă după
aceea am realizat că, de fapt, nu mă mai miră nimic din faptele
politicienilor români. La fel cum nu mă miră că Senatul vrea
să cerceteze ICR-ul, chipurile pentru modul în care cheltuie
banii publici. Îmi vine să rîd: lingăii ceauşişti şi
comuniştii beţivi vor să dea un iz de legalitate urii lor
împotriva culturii autentice. Rîd şi închid
televizorul. Pe vremuri, cineva a numit acest aparat „cutia cu
iluzii“. În România, el este, cu siguranţă, „cutia
cu deziluzii”. Noapte bună, poporul meu de plastic...