V-aş recomanda o carte, însă,
sincer, mi-e teamă. S-ar putea să vă deprime şi mai mult decît
v-a deprimat, deja, ţara asta. Hai să încerc, totuşi: Hoţia
la români de Marius Ghilezan. Cartea încearcă – şi în
mare măsură reuşeşte – să demonstreze, cu argumente istorice,
sociologice şi psihologice, că hoţia, la români, nu stă în
afara legii, ci face legea, fiind, în cel mai bun caz, o
excepţie tolerată şi, în cel mai rău, o regulă
îmbrăţişată.
Dintre toate furturile de care cartea
pomeneşte, episodul alegerilor din 20 mai 1990 e cel mai trist. Deşi
colonelul de Securitate care a venit să-l avertizeze pe Corneliu
Coposu despre faptul că rezultatul alegerilor era deja hotărît
pare desprins dintr-un roman, el este cît se poate de plauzibil
şi de real. Citind această relatare, am avut o mică revelaţie:
societatea românească s-a prăbuşit sub minciunile
politicienilor şi ca urmare a faptului că societatea civilă şi
intelectualitatea au capitulat imediat după episodul mineriadei din
13-15 iunie ’90. Cu cît minciunile au devenit mai gogonate,
cu atît mai tare s-au blocat minţile intelectuale, cărora nu
le-a venit, pur şi simplu, să creadă că aşa ceva e posibil. A
trebuit să apară un nou tip de intelectual, intelectualul şmecher,
de genul lui Mircea Dinescu sau Liviu Mihaiu, pentru ca luciditatea
să iasă din nou la iveală, împinsă de la spate de cinism şi
scîrbă. Ba chiar am asistat la revolta unor spirite
„singuratice“, ca Mircea Cărtărescu, pe care puţini îl
credeau capabil de articole politice.
Motivul pentru care scriu despre cărţi
şi intelectuali este acela că, tot gîndindu-mă la soluţii
pentru ca ţara asta să se mai scuture de mizerie morală, mi-am dat
seama că ajung, vrînd-nevrînd, la această tagmă care,
la noi, n-a avut niciodată vreun cuvînt greu de spus. Nu
susţin apariţia unor intelectuali-politicieni, pentru că – după
cum s-a văzut – practica politică le e străină unor astfel de
oameni. Însă fundamentele teoretice ale unei societăţi
democratice funcţionale ar trebui elaborate de profesori, de
politologi şi filozofi. Ar trebui să nu mai lăsăm foşti
activişti de partid, ciobani-patroni şi baroni locali să emită
reguli şi legi de convieţuire socială şi politică. Din
perspectiva de observatori ai realităţii, intelectualii pot oferi
un punct de vedere pertinent şi obiectiv. Nu acelaşi lucru se poate
spune despre cei interesaţi direct ca legile să rămînă
strîmbe, ca cetăţenii să fie, în continuare, ignoranţi
şi ignoraţi.
Întrebarea fundamentală însă
de abia acum urmează: presupunînd că teoria de funcţionare a
unei societăţi normale ar fi elaborată de cercul
intelectualităţii, cine ar fi cei care ar pune-o în practică?
Actuala clasă politică este, evident, incapabilă de aşa ceva.
Cine ar putea să-i ia locul? Tehnocraţii? Studenţii? Intelectualii
înşişi, totuşi?... Din nou, aştept opiniile dumneavoastră.