Uneori, evenimente separate, fără
legătură aparentă între ele, dar petrecute în cadrul
aceluiaşi spaţiu social, dau, împreună, măsura minţii unui
popor.
Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca
s-au întors în pămîntul ţării pe care au iubit-o
atît de mult, de la distanţa exilului lor; mai mult şi mai
profund, cu siguranţă, decît o iubesc unii dintre cei care se
duc, de Paşte, să dea autografe şi să facă poze cu mulţimea şi
care poartă numele de politicieni, guvernanţi, preşedinte,
parlamentari. Ce deosebire fantastică între modestia şi
cumpătarea sentimentului naţional – altfel, extrem de dîrz
– la cei doi dizidenţi români şi gargara demagogică pe
care ne-o servesc toţi trepăduşii politici cu pretenţii de
conducători de naţie!... Poate cel mai bine a ilustrat această
diferenţă episodul de la Realitatea TV, unde o emisiune dedicată
ilustrului cuplu a trebuit să fie întreruptă pentru ca
„boborul“ să afle că Sorin Oprescu poate candida la primăria
capitalei! Pentru subsemnatul, a fost ca şi cum am întrerupe o
emisiune despre Nichita Stănescu pentru a da o manea cu Adrian
Minune. A fost, poate, imaginea perfectă a originalei noastre
democraţii – o societate în care omagiul e adus pe fugă, în
care discursul e încropit la repezeală şi caracterele ce au
dăinuit peste timp sînt date la o parte de „omul
momentului“... Cele două mari spirite se pregăteau să învie,
prin amintirile lui Gabriel Liiceanu şi Emil Hurezeanu. N-au mai
apucat, însă: un doctor gîngav se bătea cu pumnul în
piept, îmbătat de perspectiva bătăliei electorale...
O altă imagine, însă, ne-a
trezit şi mai dur la realitatea lumii în care trăim –
imaginea bătrînilor care s-au călcat în picioare pentru
o plasă cu sigla unui partid pe ea. Este un alt tablou, de data
aceasta nu al extincţiei elitelor, ci al dispariţiei demnităţii
la acest popor. De la sărăcia extremă la animalitate nu e o cale
prea lungă; e de ajuns să vedem premisele declanşării revoluţiei
bolşevice. Totodată, în sărăcie, manipularea politică
găseşte un teren mai mult decît prielnic. România
începe, din ce în ce mai intens, să mărească spaţiul
dintre extremele sociale; după ce urmărim pensionarii aproape
omorîndu-se pentru o pungă de mîncare, vedem ştiri cu
Paştele multi-miliardarilor sau aflăm – complet inutil – că
Andreea Marin găteşte şi-şi iubeşte copilul...
Cineva întreba: ce-ar fi spus
Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca dacă ar fi asistat la acest circ
numit România? Altcineva sugera că cei doi ne-ar fi îndemnat
să nu ne resemnăm. Însă anti-resemnarea pare, parcă, mai
uşoară cînd răul împotriva căruia lupţi e definit,
clar, la vedere şi survine pe un singur canal – cel oficial. Dar
în România anului 2008, relele vin din atît de
multe direcţii! Chiar şi de acolo de unde nu te aştepţi...
Nu, nu ne resemnăm; însă nu
poate să nu te doară disperarea acelor bătrîni care, pentru
o mînă de hrană, s-au călcat în picioare şi înainte
de ’89, şi acum. Şi, atunci, te întrebi: care e diferenţa?
Unde e schimbarea? Între a fi obligat să trăieşti în
foame şi a fi liber să mori de foame, ce alegi? Între a fi
obligat să votezi un cizmar şi a fi liber să votezi o gaşcă de
corupţi, ce e mai bine? Dacă înainte ne rugam pe ascuns şi
azi ne rugăm cu bodyguarzii preşedintelui sau cu Maybach-ul lui
Becali lîngă noi, ce am cîştigat?...
Hristos a înviat! Dar şi
Ceauşescu mai e pe aici, pe undeva...
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters