OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Nu vi se pare ciudat că românii au o slăbiciune pentru aglomeraţie, pentru locuri unde încap cît mai mulţi, pentru biserici, malluri, festivaluri de bere şi, totuşi, sînt bolnavi de lipsă de comunicare şi de nepăsare unii faţă de alţii? Oare de ce se adună românii unii lîngă alţii? Să se bîrfească? Să se observe? Să epateze? Acestui popor îi lipseşte cu desăvîrşire unitatea în faţa propriilor probleme, însă nu se sfieşte să susţină fanatic virtuala onoare naţională pusă la bătaie pe stadioanele lumii. Acest popor merge cu umerii adunaţi, cu capul în pămînt, dar e atît de uşor să-i vinzi iluzia că are aripi. Acest popor e plin de crime şi de furturi comise din disperarea sărăciei, de violuri animalice, de corupţie fină şi tăcută, dar atît de lesne poate fi convins că are chip de înger. Românii urlă în gura mare la concerte şi la meciuri, înjură de mama focului şi, în general, sînt gălăgioşi tot timpul, mai puţin atunci cînd vine vorba să-şi ceară propriile drepturi; în acel moment, mai vezi o mînă de oameni în faţa sediilor instituţiilor. Restul oamenilor se evaporează repede, preocupaţi, brusc, de cumpărături sau de nevoia de a nu ieşi în evidenţă cu nimic.

 

România nu a învăţat, încă, faptul că nu îi mai vînează nimeni opiniile, că delictul de opinie de pe vremea dictaturii a fost abolit. România nu a învăţat să-şi articuleze cerinţele şi nevoile în faţa celor care o conduc. A învăţat, în schimb, să nu mai aibă încredere în ea însăşi, să se strecoare prin viaţă şi, bineînţeles, prin malluri şi stadioane. Şpaga nu este un simptom al unei naţiuni de hoţi, ci al unei naţiuni de neputincioşi. Miile de biserici nu sînt un semn al credinţei în Dumnezeu, ci al neîncrederii în propriile puteri. Absenteismul la vot nu e un gest de ignorare, ci unul de manifestare a necredinţei în acest drept, cîştigat cu sînge acum 19 ani.