Pe zi ce trece, mă conving tot mai
mult că România se îndreaptă spre un dezastru total.
Din ce în ce mai mulţi şomeri, din ce în ce mai multe
firme în faliment, tot mai puţini bani la buget, miniştri tot
mai demagogi şi mai incompetenţi. Nu doresc să devin fatalist,
însă asta pare a fi realitatea de mîine.
Românii, se ştie, îmbrăţişează
rapid veştile proaste şi, cu un fel de voluptate bolnavă, se
scaldă în ele, le savurează şi se victimizează: aşa e
naţia asta, dom’le, n-a avut noroc niciodată!... De cînd cu
„criza“, orice concediere, orice butic închis şi orice
şomaj sînt considerate un rezultat direct al fluctuaţiilor
bursiere de la Paris, Londra sau de aiurea. În incapacitatea
noastră de a ne gestiona problemele, de a găsi soluţii şi de a ne
uni forţele, descoperim, brusc, ca şi în alte dăţi, cît
de mici sîntem, ce influenţă imensă au americanii şi ruşii
şi cît de legate ne sînt mîinile în faţa
„puterilor mondiale“. Lenea de a ne mătura propria curte are o
justificare: oricum vine vîntul crizei şi aduce mizeria
înapoi. Spatele întors societăţii şi problemelor ei
specifice are un motiv: în vremuri de criză, fiecare trebuie
să se îngrijească de propria bunăstare. Egoismul şi
individualismul, ignoranţa şi nepăsarea – oricum mult prea
prezente printre români – sînt acum confundate cu grija
faţă de propriul capital, cu simţul proprietăţii şi cu
realismul social şi economic.
Să fim serioşi: România face
parte din mondializare, ca şi din Europa, doar cu numele. În
orice caz, nu face parte din mondializarea economică funcţională.
Sîntem vizitaţi de investitori pentru mîna de lucru
ieftină şi pentru capacitatea politicienilor de a ceda în
faţa mitei. În materie de cultură, sîntem mult mai
integraţi în curentul globalizării, însă asta,
bineînţeles, nu interesează pe nimeni. Aşadar, cu o
cvasidemocraţie şi o economie clădită pe şpagă şi furt, criza
noastră este efectul cel mai îndepărtat al suflului unei
explozii grozave. Am fi putut cădea pradă crizei din postura unui
stat puternic, dacă nu ca Austria sau Belgia, măcar ca Cehia sau
Polonia. Poate ar fi fost mai grav, dar poate şi demnitatea şi
conştiinţa ar fi fost altele. Aşa, sîntem doar nişte
agricultori de la marginea imperiului, căzuţi odată cu marii
industriaşi. Ne-am legat soarta de alţii mereu, însă mereu
sub ei şi mereu plîngîndu-ne de soarta vitregă. Exact
ca şi Guvernul actual care, cu tristeţe – dar cu
„responsabilitate“ –, ne anunţă că „asta este“, că „nu
e de unde“ şi că „vom lua măsuri“. Însă aceste măsuri
sînt praf în ochi, ca marea „desfiinţare“ a
Cancelariei prim-ministrului: instituţia dispare, oamenii rămîn
pe statul de plată, pe lîngă Boc. Curat restructurare, coane
Emil!...