OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Aş dori să vă supun atenţiei următoarele evenimente din viaţa mea personală.

A doua. Aseară, aşteptam pe cineva în faţa blocului, pe la 1.00. Linişte deplină, nici o maşină pe stradă, nici ţipenie de om. La un moment dat, un jeep cît un tractor sfîşie calmul nocturn, frînează cîţiva metri mai încolo şi parchează, mîrlăneşte, jumate pe trotuar, jumate în stradă. Individul opreşte motorul, îşi aprinde o ţigară şi dă drumul la casetofonul de bord. Din boxe izbucneşte, la maximum, o manea. Refrenul: „Cine are noroc are, cine n-are n-are!“. După un minut şi ceva de audiţie, tipul opreşte muzica, se dă jos, aruncă ţigara, încuie maşina şi intră în casă.

Desigur, mama natură îşi manifestă teribila forţă şi în faţa ei ne înclinăm cu toţii. Dar cu mama mea cum rămîne? De ce trebuie să sufere ea şi ceilalţi călători pentru că în 19 ani de guvernare idioată, nesimţiţii de la Ministerul Transporturilor n-au fost în stare să securizeze rutele ale căror şine datează de pe vremea lui Gheorghe-Gheorghiu Dej? Înţeleg că avem noroc cu aşezarea noastră geografică – la o climă ca cea a Marii Britanii, să zicem, nici nu ar mai fi fost nevoie să inventăm calea ferată, puteam să rămînem la căruţă, liniştiţi.

În ceea ce priveşte primatele cu buletin, de tipul individului descris mai sus, priviţi-i bine şi luaţi aminte: ei sînt cei din cauza cărora revista pe care o ţineţi acum în mînă ar putea dispărea într-o bună zi. Pentru că literele nu marchează decît graniţe imaginare şi stabilesc doar hotare între principii. Or, în jungla de asfalt numită România, lucrurile se desfăşoară altfel – cine are noroc are, cine n-are n-are. You feel lucky, punk?...