OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mă uit la televizor şi nu îmi vine să cred ce văd: politicienii români sînt, cu adevărat, complet rupţi de realitate! Mircea Geoană mai are puţin şi face tumbe în faţa sediului de campanie. Emil Boc jubilează că au cîştigat „ideile de dreapta“. PNL e fericit că a rămas la acelaşi scor electoral. Absolut nici un om politic nu s-a arătat îngrijorat de faptul că 60% dintre români nici măcar nu s-au obosit să arunce vreo privire înspre procesul electoral. Acest fapt nu le spune nimic, nu le ridică nici un semn de întrebare. Deja se fac scheme, se caută posibili aliaţi, se revendică posturi. Realitatea este însă că adevăratul cîştigător al alegerilor din România este absenteismul.

 

Mircea Geoană s-a repezit să mulţumească „milioanelor de români“ care au votat PSD, uitînd că „milioanele“ lui sînt, de fapt, vreo două din cele 17 milioane cu drept de vot. Emil Boc şi-a amintit, brusc, de alianţa de acum patru ani, o alianţă de dreapta. Domnul Boc a aplicat o logică de clasa întîi, foarte convenabilă în acest moment, conform căreia, dacă, din trei partide votate, două sînt de dreapta, atunci românii vor cu dreapta. Primarul Clujului pare că a uitat complet, în mai puţin de 12 ore, toate divergenţele dintre PD şi PNL, tot războiul politic şi mediatic care a dus la destrămarea Alianţei DA. Normal, cînd simţi cum puterea îţi scapă printre degete, uiţi tot, îţi aminteşti numai ce-ţi convine şi strigi tare că tu eşti pe primul loc. Şi astfel, PNL are avantajul de a fi curtat de PSD şi PD-L, în vederea formării viitorului guvern. Era să spun că alianţele posibile pentru formarea acestui guvern vor fi nişte anomalii politico-ideologice; însă asta e valabil în democraţiile funcţionale. În România, nu are prea mare importanţă dacă guvernul e de dreapta-stînga sau de centru-dreapta-stînga, sau de dreapta-stînga-dreapta, sau ce variante or mai fi. Pentru că nici acum, după 19 ani, partidele româneşti nu au programe de guvernare coerente, şi cu atît mai puţin acum, în situaţie de criză economică. Iar aceste cacofonii ideologice şi de program sînt unul dintre principalele motive pentru care românii au stat acasă pe 30 noiembrie.

 

Îmi pare rău s-o spun, dar singura declaraţie de bun-simţ de după alegeri i-a aparţinut lui Gigi Becali; acesta a recunoscut – în sfîrşit – că politica este o mare necunoscută pentru el. Însă acest tip de declaraţie ar trebui s-o facă cel puţin trei sferturi din clasa politică. În loc de asta, mă uit acum la acelaşi spectacol dizgraţios al cîinilor repezindu-se, rînjind, la ciolan. Şi sînt aceiaşi cîini ca şi mai demult; auzim acelaşi lătrat bine-cunoscut: Năstase, Mitrea, Berceanu, Iliescu, Sulfina Barbu, Ecaterina Andronescu, Patriciu, Iorgulescu, Videanu, Orban. Prăpastia dintre ei şi noi a devenit, după 30 noiembrie, şi mai mare. Nu ne mai interesează cine ne conduce, nu mai credem în nimic, nu mai vrem să avem de-a face cu toate minciunile şi corupţia. Trăim într-o ţară guvernabilă, nu şi guvernată cu adevărat. Democraţia e un cuvînt cu parfum occidental. Iar oamenii pe care am fost chemaţi să-i votăm vor înceta să mai fie oameni în momentul în care în dreptul numelor lor va scrie „50%“. La mulţi ani, România!...