Mă încăpăţînez să discut un subiect despre care cei mai mulţi jurnalişti au încetat să mai discute. Acest subiect este Basarabia. Şi asta pentru că, pentru mine, Basarabia este parte din ţara mea, este parte din România.
În contextul actual, tinerii basarabeni se găsesc singuri, faţă în faţă cu spectrul ultimei dictaturi din Europa de Est (exceptînd-o pe cea a lui Lukaşenko, în Belarus). În faţa lui Voronin, mijloacele democratice, cu care vrea să lupte opoziţia, par a avea consistenţa unui cuţit de uns pîinea folosit împotriva unei balene. Opoziţia speră la alegeri anticipate; însă ce şi cine îi poate oferi garanţia că nu vor fi, şi acestea, fraudate? Cum poţi să crezi că un asemenea hibrid între şef interlop, dictator şi miliţian sovietic, cum este Voronin, va capitula în faţa practicilor democratice? Unul ca Voronin nici măcar nu înţelege asemenea practici! Date fiind toate acestea, opinia mea este că tot ce le-a mai rămas tinerilor basarabeni este fie emigrarea, fie presiunea străzii şi – din păcate – sacrificiul. Trei morţi şi zeci de răniţi şi torturaţi nu au fost, se pare, de ajuns. Să nu uităm că românilor le-a trebuit o mie de morţi pentru a se scutura de frica din comunism. Dacă numărul celor care ies în stradă, la Chişinău, va fi mai mare, poate că şi numărul celor molestaţi va fi mai mare. Însă, din nefericire, în această logică a violenţei, cîştigătoare va ieşi libertatea umană. Sacrificiul în numele ei este, în aceste timpuri, cea mai eficientă campanie de imagine – cît de trist! – pe care un popor din estul Europei o poate duce în faţa Occidentului.

