Am stat şi m-am
uitat la mai multe articole scrise pentru această revistă, de-a lungul
timpului. În mare parte, ele ajung la aceeaşi concluzie: e corupţie, e
minciună, avem o clasă politică ingorantă şi aservită propriilor interese
financiare, avem un cetăţean la fel de ignorant şi preocupat exclusiv de ograda
proprie. Singurul lucru care se schimbă, în ceea ce priveşte politicienii, e
numele personajelor; faptele lor rămîn, în esenţă, aceleaşi. Există soluţii,
însă e aproape imposibil să ajungi la mijloacele prin care să le pui în
practică. Într-un fel sau altul, mîna lungă a intereselor de partid – sau de
clan politic – le-a acoperit pe toate.
E vară şi e
foarte cald. Nu poţi sta prea mult afară, pentru că aerul, la nivelul
asfaltului, e irespirabil şi nu prea găseşti vreun copac sau vreun petec de
verdeaţă unde să te răcoreşti. Urbanismul galopant, derivat al setei de
îmbogăţire şi al noului trend imobiliar, a îngropat natura sub blocuri de
beton. Politicienii aprobă otrăvirea aerului şi înghesuirea noastră pe metru
pătrat, pentru că, la urma urmei, orice afacere românească trece pe la uşa
politicii mai întîi. Nici în casă nu prea e de stat, pentru că trebuie să ţii
geamul deschis, şi vacarmul maşinilor îţi zgîrie timpanele. Ele, maşinile, sînt
din ce în ce mai multe, deşi noi, românii, sîntem din ce în ce mai puţini. Însă
afacerea domnului prim-ministru, nu-i aşa, trebuie să meargă înainte...
Aţi mai fost, în
ultima vreme, „la ţară“? De fapt, mai există „la ţară“? Mediul rural s-a
îngropat în deznădejde şi alcool, dar şi-a cîştigat propriul jurnal de ştiri,
de la ora 5, din care orice regizor de filme horror îşi poate extrage suficient
material cît pentru trei filme. Agricultura e menţinută în viaţă doar din
dorinţa politicienilor de a avea o promisiune cu care să prostească alegătorii.
Pentru ţăranul român, însă, Spania şi Italia arată mult mai bine decît oraşul
de peste deal.
Da... concluziile
sînt, invariabil, aceleaşi. Reforma clasei politice, promisă cu atîta tam-tam
în 2004, n-a avut loc. Şi nici n-o să aibă. Oricît de cinic ar suna, aşteptăm
moartea să vină şi să dea la o parte personaje care, altfel, nu pot fi mişcate
din fotoliile lor. Tare mi-e teamă, însă, că mentalitatea lor va rămîne, unora,
moştenire. Şi că acest popor nu va învăţa din greşelile proprii.
Am un cîine mic,
de trei luni. Încă trebuie să-l învăţ că nu e bine să urineze pe hol, ci doar
afară, cînd îl scot. Şi de fiecare dată
cînd urinează în hol, îl cert şi îi dau vreo două la fund; iar cînd face afară,
îl felicit. Poporul român seamănă tare mult cu cîinele meu. Învaţă greu. Însă
el, poporul, ar trebui să fie destul de mare ca să ştie şi singur ce are de
făcut. Dar nu e: România e un căţel care stă în casă, în vacarmul maşinilor, nu
se gîndeşte la nimic şi aşteaptă să vină stăpînii să-l hrănească. Însă,
stăpînii, mai ales vara, sînt plecaţi pe la vilele de protocol. Să leneviţi
bine!
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters