Mai ţineţi minte teritoriul acela de
peste Prut, care a fost parte a României, cunoscut sub numele
de Basarabia? Probabil că, pentru mulţi, el nu prezintă cine ştie
ce interes. Probabil că nu pe mulţi îi interesează că acolo
trăiesc români. Mai ales români care nu mai ştiu, de
fapt, ce sînt. Pentru ruşii şi rusofilii de acolo, ei sînt
un fel de cetăţeni de categoria a doua sau, de multe ori, chiar un
duşman ce ar trebui măcar exilat, dacă nu eliminat. Pentru istoria
oficială a Republicii Moldova, ei nici măcar nu există. Asta
deoarece „istoricii“ moldoveni au elaborat o istorie a
„moldovenismului“, potrivit căreia basarabenii sînt un fel
de daco-slavi. Ca şi cum latinitatea indubitabilă a verbului „a
fi“ – şi uzanţa lui – pot fi, pur şi simplu, ignorate.
Pentru ei înşişi, ei sînt, de multe ori, un amestec a
ceea ce alţii le spun că sînt. Oricum, din cauza sărăciei,
mulţi nici nu îşi mai bat capul cu identitatea. Sau cu
demnitatea.
La Chişinău, un oraş cu mai multă
verdeaţă decît Bucureştiul şi încă cinci oraşe
româneşti la un loc, se scrie, se gîndeşte şi se
citeşte în două limbi. Se trăieşte în două lumi şi
în două realităţi. Şi aceste realităţi încearcă să
se excludă reciproc. Există o mişcare legionară naţionalistă
română, dar şi una rusă. Există comunişti şi democraţi.
Democraţii deţin Primăria Chişinăului. Dar, tot acolo, are
sediul şi Guvernul comunist, şi preşedintele comunist. Anul
trecut, de Crăciun, fiecare a pus un brad în centru. Fiecare
lume, cu bradul ei. Însă cei doi pomi n-au putut coexista. Aşa
că cel democrat a fost furat. Totuşi, limba română cîştigă
teren, identităţile încep să se regăsească. Comuniştii
rusofili ştiu asta şi se agită. În afară de asta, mai
există şi o a treia realitate – Transnistria, desprinsă, parcă,
din ficţiunile lui Orwell. La Tiraspol nu vezi pe nimeni pe stradă,
la nici o oră, iar pe marile bulevarde pustii se află montaţi
stîlpi cu megafoane. La graniţă, vameşii fac trierea după
bunul-plac – nefiind recunoscută de nimeni, republica separatistă
nu dă socoteală nimănui pentru nimic.
Dincolo de Prut, trăiesc români
de care România a uitat. Oftînd după ai noştri tineri
ce au evadat în Occident, uităm de alţi tineri, tot „ai
noştri“, mult mai aproape şi mult mai doritori să fie parte din
realitatea de aici. Tineri care sînt arestaţi şi bătuţi
pentru că vorbesc româneşte; tineri cărora statul român
nu le dă viză, să înveţe aici; tineri care ar vrea să-i
spună nenorocitei ăsteia de societăţi „acasă“. În prag
de alegeri, nici un politician nu şi-a amintit de ei, nici măcar
bufonul de Vadim Tudor, nici măcar guralivul Băsescu. În timp
ce noi, tinerii de aici, ne-am scîrbit să mai votăm cu
vreunul dintre papagalii politici ce se perindă pe ecrane, ei,
tinerii de acolo, vor schimbarea care să îi aducă mai aproape
de România. Aşa că eu unul votez cu tinerii români din
Basarabia – pentru libertatea lor şi spre ruşinea uitării
noastre...