TÎNĂRUL ACTOR FAŢĂ CU DEBUTUL

Diagnostic: teatrul moare

Autor: Iulia POPOVICI | Categoria: Actualitate | 1 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Sezonul festivalurilor începe în România teatrală pe malul mării, odată cu Gala HOP de la Mangalia, dedicată actorilor tineri în căutarea afirmării sau a unui angajament în teatru. Ediţia de anul acesta a marcat o premieră: în condiţiile unor prestaţii ale concurentelor mai mult decît neconvingătoare, juriul a ales să nu acorde Premiul pentru interpretare feminină (la secţiunea individual). Ceea ce, dincolo de marcarea absenţei performanţelor la Gala Tînărului Actor, e încă un semn al crizei, creativă şi axiologică, în care se află scena autohtonă. (I.P.)

Lipsă de miză în textul dramatic nou, miză minoră în spectacole; decăderea teatrului ca meserie, dispariţia tehnicilor actoriceşti, migrarea către zona comercialului facil. Lipsă de imaginaţie, lipsă de tenacitate, respiraţie scurtă. Prea mulţi studenţi în şcolile de teatru (tratate la fel ca specialităţile teoretice, disciplinele vocaţionale sînt supuse legii lui „cu cît mai mulţi înscrişi, cu atît mai mulţi bani“), prea puţini profesori care să lucreze cu ei. Goana după bani din prima şi succes facil. Şi o critică pe măsură, căci ea lucrează cu materialul clientului.

E foarte greu să abordezi momentul actual al teatrului la adevăratul lui tragic: speranţa, nu-i aşa?, moare ultima. Acordăm, cum spune Paul Cernat, puncte din oficiu pentru că nici unul dintre noi nu se simte în stare să semneze certificatul de deces al teatrului românesc de artă (şi, pe cale de consecinţă, pe al său propriu). Dar foaia de diagnostic nu poartă deloc semnele unei lungi vieţi fericite

Repertoriul, tinerii şi noua dramaturgie

Repertoriile teatrelor nu le fac directorii lor, ci regizorii invitaţi. O piesă descoperită şi montată cu succes de unul, străbate apoi România, în lung şi-n lat, în intervalul a două stagiuni teatrale (e cazul textului Chip de foc de Marius von Mayenburg, de pildă; acum intră în vogă şi Terorismul fraţilor Presnyakov). Nici măcar pentru montările cu Shakespeare nu există o logică repertorială perceptibilă (cale de şapte ani, de la spectacolul lui Vlad Mugur – să-l pun şi pe cel al lui Victor Ioan Frunză, omorît destul de repede? –, n-am mai avut nici un Hamlet; stagiunea asta vom avea vreo trei). Sîntem singura ţară teatrală din Europa unde Sarah Kane a apărut pe scenă în premieră şi exclusiv în viziunea unor regizori din generaţia de mijloc. Termen care, la noi, e foarte vast, dar nu la fel de larg precum cel de „tînăr“: tinerii (regizori, dramaturgi etc.) rămîn astfel pînă fie se clasicizează, fie ies de pe firmament, simptom al veşnicei aşteptări şi al eternelor circumstanţe atenuante, în numele cărora oameni între care se întind două decenii sînt aglutinaţi în continuumul viitorului ce nu mai vine.

Cam la fel se întîmplă cu noua dramaturgie care vine, vine, calcă totul în picioare, şi de ajuns, tot nu reuşeşte să ajungă undeva. Printr-un consens al negării evidenţelor, care spune că punctul maximei saţietăţi a fost deja depăşit, trei sferturi din producţia de text contemporan românesc constă în variaţii mai mult sau mai puţin elaborate pe tema conflictului de generaţie şi a marginalizării sociale a tinerilor; părinţii sînt comunişti tembeli, iar bunicii (cîţi mai găsesc loc), nostalgici ramoliţi şi resemnaţi.

Actorii

În fiecare an, Gala Tînărului Actor de la Mangalia ar trebui să dea măsura micii speranţe pe care nu vrem s-o lăsăm să moară. Nimeni nu se aşteaptă ca-n fiecare an să avem parte de revelaţii, dar nu ştiu cum se face, de fiecare dată ne agăţăm de cele una sau două excepţii ca să ne convingem – pe noi şi pe alţii – că, totul e bine, şi merge mai departe. Ceea ce nu e deloc adevărat – nu despre diferenţele de talent e vorba aici, ci despre faptul că diferenţa a ajuns s-o facă nu geniul, ci capacitatea de a stăpîni instrumentarul pe care se presupune că şcoala i l-a dat fiecăruia.

Iar ceea ce le lipseşte tinerilor actori e tocmai conceptul actoriei ca meserie, care, la fel ca tîmplăria, apelează la anumite unelte şi la anumite abilităţi de a le utiliza în procesul muncii interpretului cu sine însuşi. Anul acesta lipsurile s-au văzut cu ochiul liber, dar virusul care îmbolnăveşte noile generaţii de actori tot neidentificat a rămas: profesorii din universităţile teatrale ale patriei sînt oameni capabili şi talentaţi (şi aşa e), foştii studenţi se manifestă plini de dorinţa de a progresa (şi în cazul unora e şi adevărat), toată lumea îşi face autocritica, recunoscîndu-şi propria contribuţie la starea jalnică a pacientului teatral, şi promit să nu recidiveze în activitatea contrarevoluţionară.

După care oamenii actori iau premii (sau nu), după criterii care depăşesc grila de valori în privinţa căreia părea că ajunsesem la un acord, şi te întreabă (sau nu), ce-ai vrut să zici cînd ai manifestat oarece rezerve faţă de prestaţia lor. Mai poţi să zici ceva?

Da, se mai poate. Cum se face, oare, că la o observaţie empirică, orice actor considerat de valoare medie din generaţia ’70-’80 pare mai adecvat locului lui în scenă şi-şi achită cu mult mai multă justeţe „obligaţiile“ de spectacol decît colegii lui, eventual consideraţi mai talentaţi, din generaţia postrevoluţionară? Constatarea e valabilă şi în cazul junilor regizori: sub scuza (valabilă, dar nu la infinit) a preocupării pentru vocile congenerilor şi tematica de actualitate stringentă, teritoriu pe care au ambiţia să concureze cu arte înrudite, mult mai iuţi de picior, şi cu presa însăşi, noua regie românească nu se întîlneşte cu textul, programatic, iar contactele cu actori sau scenografi ai altor timpuri se produc doar sporadic (mai ales la purtătorul de stindard al speranţei că teatrul românesc încă există, Radu Afrim).

Critica

În domeniul receptării profesioniste, faptele sînt mult mai simple: pacientul a decedat deja, dar încă nu şi-a dat seama şi bîntuie ca un spectru, ignorat, aproape total de lumea prin care se preumblă.

Cauzele sînt restrîngerea pînă la dispariţie şi orientarea către comercial a spaţiului destinat culturii în marile cotidiene, „materialul clientului“ cu care lucrează critica (criza generală a teatrului), şi conflictele între sisteme de valori ai cărui susţinători găsesc foarte greu portiţe de comunicare. Resuscitarea urmează, dar nimeni nu ştie ce va fi şi toată lumea se reprofilează.

Ca artă, literatura poate supravieţui, ontologic, propriei crize, prin permanenţa apelului la trecutul ei: s-ar putea ca scriitorii zilei de azi să dispară ca specie, nimeni să nu mai fie tentat de gestaţia literaturii, dar Dostoievski, Nabokov şi Günter Grass ar exista în continuare – odată cu ei, şi ideea de scriitură. Teatrul e, însă, o artă a clipei, nu a memoriei. Ceea ce a fost ieri, azi nimeni nu mai ştie, ce există azi, mîine nu va mai fi. Şi nimeni nu va duce cu el regretul, pur şi simplu din cauză că, despre ceea ce nu e, nu-ţi poţi aminti. Cărţile de şi despre artişti, istoriile şi teoriile? Şi dinozaurii de altădată îşi au acum literatura lor de amuzament.

Premianţii Galei Tînărului Actor HOP

Ediţia din 2008 a Galei Tînărului Actor HOP s-a încheiat în seara zilei de 6 septembrie. În urma deliberării juriului format din Alexandru Berceanu (regizor), Andreea Bibiri (actriţă), Florin Fieroiu (coregraf), Dan Tudor (regizor) şi Virginia Mirea (actriţă), au fost desemnaţi următorii cîştigători:

n Premiul „Sică Alexandrescu“, premiul special al juriului: Matei Rotaru şi Ioana Barbu.

n Premiul pentru cea mai bună actriţă, secţiunea „individual“, nu s-a acordat.

n Premiul pentru cel mai bun actor, secţiunea „individual“: Pavel Danil Bârsan.

n Premiul pentru cel mai bun spectacol, secţiunea „grup“: spectacolul Metamorfoze, cu Vlad Drăgulescu şi Ruxandra Chelaru.

+ Premii acordate în cadrul Galei

n Premiul „Timică“, acordat de Fundaţia Master Class: spectacolul Apa de Havel de Matei Vişniec cu Lorena Lupu şi Dorin Ionescu.

n Premiul „Maria Filotti“, acordat de Prinţul Şerban Cantacuzino: Lari Cosmin Giorgescu.

+ Premiul publicului

n secţiunea „individual“: Matei Rotaru.

- secţiunea „grup“: Just Puch Play, cu Ana Maria Cazacu, Dragoş Muscalu, Robert Pavicsits, Giorgiana Elena Popan, Bogdan Rădulescu.

Recomanda articolul prin:

Etichete: Gala HOP, actori, tineri, Mangalia

Comentarii utilizatori

jos, jos, mult prea jos...ada andrei - Vineri, 12 Septembrie 2008, 23:37

... este gala tanarului actor... pe vremea mea era un adevarat festin teatral dezlantuirea de talent de la costinesti! (sa fie mangalia de vina?!) am ramas socata de premiul oferit (nu castigat!) spectacolului metamorfoze. l/am vazut intamplator cand am fost intr/o vizita la craiova si m/a oripilat. am crezut ca sunt amatori de la casa de cultura. inseamna ca ori au fost singurii concurenti si premiul trebuia dat, ori...
pacat...
dar este consecinta metodelor unor profesori new age care/i invata pe studentii lor ca ei sunt cei mai si cei mai si cei mai. si a fostilor studenti ca nu judeca cu capul lor. si a voastra ca/i premiati.