OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Numarul din 11 martie al saptaminalului literar TLS (The Times Literary Supplement) ridica, intr-un articol semnat de Antony Beevor, o intrebare spinoasa, referitoare la istoria premergatoare celui de-al doilea Razboi Mondial: de ce stinga spaniola a intimpinat cu entuziasm perspectiva unui razboi civil? Alegerile din 16 februarie 1936 au fost cistigate de Frontul Popular, sustinut de partidele de stinga si de Comintern (Uniunea Sovietica). Pe 17 iulie a inceput rebeliunea fortelor de dreapta, conduse de generalul Franco si sustinute de Italia fascista si de Germania nazista.

Studiul lui Beevor arata ca, spre deosebire de Italia sau Germania, violentele stradale si discriminarile au fost provocate, pina la inceputul anului 1936, doar de militantii stingisti. In octombrie 1934 a avut loc o revolta armata a sindicatelor socialiste, care au ucis 40 de oameni, printre care 12 preoti. Intrebarea care se pune firesc este daca liderii stingii isi indemnau adeptii pe acest drum periculos in folosul gloriei personale sau erau ei insisi intoxicati de propria retorica revolutionara. Concluzia la care ajunge istoricul Stanley G. Paine este aceea ca „niciodata n-a existat o interventie externa sau internationala semnificativa: destramarea Republicii Spaniole a fost 100% un proces intern“.
In acelasi numar, o recenzie la cea mai recenta carte (The Book of Ten Nights and a Night – Cartea a zece nopti si o noapte) este semnata de unul dintre patriarhii postmodernismului, John Barth. Contextul cultural e acela al mortii postmodernismului: „in ultimii zece ani, mormintul postmodernismului a fost pregatit, cu din ce in ce mai mult entuziasm, atit de scriitori, cit si de criticii literari“.

Apartinind unui grup de scriitori americani care, practic, au inventat postmodernismul in anii ’60 (Pynchon, Gass, Coover), Barth n-a incetat niciodata sa scrie fictiune in si despre acest curent. Cartea – a saisprezecea in cariera de sase decenii a lui Barth – e o colectie de povestiri (in realitate, un dodecameron), cele mai multe scrise in ultimii noua ani, dintre care una singura inedita. Multe teme, precum influenta neuro-filozofiei, teoria indeterminarii fenomenelor subatomice a lui Heisenberg sau numerologia si visele suprarealiste, sint deja familiale cititorilor lui Barth. Un element de relativa noutate il constituie interesul pentru evenimentele de la 11 septembrie 2001, exploatate, altfel, si in cel mai recent roman al scriitorului, Coming soon!!! (2001). Atacul asupra Turnurilor Gemene ar reprezenta „sfirsitul lumii, asa cum noi (americanii!) o stim“. Scriitorul se intreaba daca merita sa „duca povestea mai departe“ si ajunge la concluzia ca o abdicare de la a povesti „ar insemna ca le-am oferi fanaticilor vinovati de genocid ceea ce-si doresc: o lume in care ceea ce deja au facut si ceea ce vor face mai departe ne domina fiecare gind si fapt“.

Cel mai interesant articol al numarului din 18 martie are ca subiect dezbaterea in jurul globalizarii, care a inflamat, in ultimii ani, mediile economice si presa din Occident. Analistul BBC pentru probleme americane Henri Astier porneste de la patru carti, trei scrise de economisti (un autor american – Jadish Bhagwati –, unul englez – Martin Wolf – si unul francez – Jean-François Bayart) si una de un sociolog francez care incearca, toate, sa demonteze prejudecatile adversarilor globalizarii. Termenul implica libera circulatie a marfurilor, costuri scazute ale comunicatiilor, modalitati mult mai accesibile de a calatori, interferente si amestecuri culturale. Anti-globalistii, afirma Astier, n-au nimic impotriva acestor aspecte benefice. In mod paradoxal, convingerile lor deriva din marxism – o doctrina internationalista. Ei se opun globalizarii „de piata“ sau liberale, viseaza la o lume tutelata de protectori care sa imparta resursele in mod echitabil si se intituleaza, in Franta, „altermondialisti“, fapt care arata ca isi doresc un alt tip de globalizare.

Cei care acuza comertul liber de inegalitatile dintre tarile bogate si cele sarace si de inrautatirea situatiei din lumea a treia fie nu-i inteleg mecanismul de functionare, fie sint rau intentionati. Procentul populatiei care traieste sub limita de un dolar pe zi a scazut in ultimii 50 de ani de la jumatate la o cincime si raportul dintre Africa si Asia, in ceea ce priveste populatia saraca (11% vs. 76% in 1970), in prezent s-a inversat. Importurile nu sint „rele“ si exporturile „bune“, asa cum arata cele mai comune prejudecati: avantajul comertului e reprezentat de bunurile pe care le aduc strainii si pe care le platim prin propriile exporturi. Hainele chinezesti ieftine si de calitate nu reprezinta o concurenta neloiala pentru produsele noastre, ci ne determina sa devenim mai competitivi. Comertul nu duce la scaderea salariilor in Nordul bogat, companiile multinationale nu exploateaza muncitorii din Sudul sarac, globalizarea nu limiteaza deciziile manageriale ale indivizilor, organizatiilor si guvernelor si tarile bogate nu sint, per ansamblu, „revoltator de protectioniste“.

Esenta ideologiei anti-globaliste o reprezinta „resuscitarea utopiei colectiviste: daca am inlatura ideea de profit, toata lumea ar fi fericita!“. Argumentele anti-globalistilor sint fundamentate fie pe erori matematice (masoara distanta dintre tarile bogate si cele sarace la un moment dat, in loc sa masoare scaderea acestei distante in timp), fie pe erori istorice: compara globalizarea cu imperialismul britanic al secolului al XIX-lea, care nu avea nimic in comun cu liberalismul.
Intr-un comentariu pe jumatate ironic, pe jumatate binevoitor, John Sutherland sanctioneaza citeva dintre erorile lui Edward Said care au fost preluate de filme comerciale – recentul Vanity Fair (2004) al regizoarei de origine indiana Mira Nair (ecranizare dupa romanul lui Thackeray) si Mansfield Park (1999) al regizoarei canadiene Patricia Rozema (ecranizare dupa romanul lui Jane Austen). In studiul din 1993, Cultura si imperialism, Said il numeste pe Joseph Sedley – un sters si modest functionar al administratiei britanice – „nabab indian“.

Desi in romanul lui Thackeray personajul moare in mizerie la Brussels, finalul filmului Mirei Nair il prezinta calare pe un elefant, imbracat in vesminte indiene fastuoase, printre localnici care danseaza. Un subiect marginal – profitul societatii britanice a secolului al XVIII-lea de pe urma exploatarii sclavilor – ocupa intreaga scena in ecranizarea Patriciei Rozema, in detrimentul temei centrale a romanului lui Jane Austen – eroismul moral al personajului central, Fanny Prince. Doua sint problemele ridicate de aceste distorsiuni: daca forurile academice (din care a facut parte si Said!) n-ar trebui sa „protejeze puritatea textelor canonice“ si daca ecranizarile comerciale, chiar „patate“ de erorile lui Said, reprezinta, pina la urma, un lucru rau. Ca raspuns, John Sutherland arata ca, „in fond, Said a fost unul dintre foarte putinii critici academici care au reusit sa schimbe «lumea reala»“ si ca, datorita influentei sale, opere literare fundamentale ajung, pe calea cinematografului, la marele public, fapt pentru care ar trebui sa-i fim recunoscatori. (Catalin Sturza)