OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

TVR a împlinit, la sfîrşitul anului trecut, 55 de ani de lumini şi umbre – o existenţă deja venerabilă, în aceeaşi formulă yin-yang: post public de televiziune, politica TVR trebuie să fie mai mult sau mai puţin apropiată de cea a puterii politice în curs. Pe de altă parte, autonomia financiară relativă în raport cu audienţa îi permite să difuzeze programe de calitate, destinate unui public mai restrîns; aceeaşi autonomie îi permite să spere că dimensiunea educativă a televiziunii nu e doar o vorbă în vînt. Totuşi, în 2011, TVR nu mai reprezintă ceea ce a însemnat pînă la apariţia posturilor private (1995) şi a Internetului (treptat, după 2000). În două episoade, voi încerca să schiţez o scurtă istorie a Televiziunii Române, urmărind mai ales două dintre perioadele esenţiale ale existenţei ei, anii 1968-1972 şi 1990-1995. Acestea sînt, de altfel, cele două momente de aur ale istoriei ei, de fiecare dată marcate, dar în acelaşi timp ratate ca puncte de pornire.

N-aş vrea să pornim la drum cu prejudecata „manipulării“. Această prejudecată constă în a crede că o instituţie mediatică dezvoltă un discurs care ar putea fi, la o adică, autarhic, dezinteresat, „pur“ şi că acesta trebuie să fie idealul spre care trebuie să tindă. Dacă am crede asta, ne-am afla în eroare, în primul rînd dintr-un motiv de ordin „poetic“: fiecare canal media – afişele, presa scrisă, audio, audiovizuală, online – are o anumită constituţie care determină crearea unor mesaje specifice prin care se produc reprezentarea şi reconstrucţia „realităţii“. În plus, există şi o istoricitate a „realităţii“, ceea ce complică şi mai mult problema. A nu manipula ar însemna a crede că realitatea „este“ şi că respectivul canal mediatic ar trebui să o reprezinte în mod „fidel“ – o idee platoniciană fără legătură cu ceea ce am putea numi, mai degrabă decît „realitate“, „viaţă“. Cred că problema deontologică referitoare la televiziune ar trebui să pornească de la specificul ei tehnic şi, cum spuneam, poetic. Ea, televiziunea, trebuie să poată reproduce şi crea spectacol prin utilizarea optimă a tuturor posibilităţilor ei de expresie – mai complexe, trebuie recunoscut, dar şi mai imediate decît cele ale literaturii. Raymond Williams, cel mai atent observator al epocii alb-negru a televiziunii, mă confirmă încă din 1974, în celebra sa Television: Technology and Cultural Form. Abia de aici încolo se poate vorbi despre manipulare în sens comun – adică despre „minţirea“ telespectatorului. Dar pînă şi aici, trebuie distins între rolul unei televiziuni de monopol – cum a fost TVR vreme de aproape patru decenii – şi cel al unui post TV printre altele: în ultimul caz, fie „minciuna“ iese imediat la iveală, pentru că telespectatorul poate zapa, fie e vorba despre o „minciună“ sistemică al cărei discurs depăşeşte puterile noastre de intervenţie (de pildă, talk-showul politic de astăzi de la toate posturile „de ştiri“).

 

Spun că TVR a avut şi apoi a ratat momentele de aur 1968-1972 şi 1990-1995 pentru că, din diverse motive, promisiunea de a-şi exploata la maximum posibilităţile de expresie, făcută de fiecare dată, a fost abandonată de tot atîtea ori. Putem vorbi despre mai multe vîrste ale Televiziunii Române:

• Pionieratul, anii 1956-1964, suprapus pe ultimii ani ai conducerii lui Gheorghiu-Dej, ani în care televiziunea are o arie de cuprindere geografică şi socială redusă (sub 50%) şi nu poate constitui un mijloc de creare şi difuzare a „culturii de masă“ (1.)
• Anii de expansiune (1966-1972), în care se realizează fenomenul social al televiziunii în România, iar televiziunea, în creştere permanentă (materială, de competenţe şi ca întindere a emisiei), devine o autoritate publică nouă şi extrem de prizată. 
• Anii de stagnare şi de ideologizare, în care investiţiile în televiziune se opresc (1972-1980), în care negocierea de putere între Partid (şi apoi liderii lui de facto) şi televiziune se realizează din ce mai mult în defavoarea televiziunii ca instituţie publică. 
• Anii de monumentalizare (2.) (1980-1989), de-a lungul cărora Televiziunea Română, deşi nu se desfiinţează cu totul nici ca instituţie, nici ca emiţător de programe şi nici ca furnizor de divertisment, tinde să devină tot mai mult un monument închinat Puterii (şi mai ales cuplului dictatorial). Între 1983 şi 1985, întinderea programelor scade la un sfert. În atari condiţii, se pune întrebarea dacă nu cumva reducerea programului de televiziune nu a avut, dincolo de raţiuni economice, şi o raţiune de ordin estetic-ideologic: chemată să celebreze transformarea întregii ţări într-o vastă şi închisă ctitorie (după modelul Casei Republicii), televiziunea îşi pierdea utilitatea de difuzor al unor imagini cinetice; întrebuinţarea ei era, de fapt, aceea a aparatului de fotografiat. 
• Anii de tranziţie, din 1990 încoace, în care putem distinge două cronologii: 1990-1995, anii de inerţie, în care TVR reînvaţă să funcţioneze ca serviciu public, aflat încă într-o covîrşitoare dependenţă de Puterea politică (doar că aceasta nu mai este dictatura lui Ceauşescu), şi anii de după 1996, cînd TVR intră în concurenţă cu televiziunile comerciale.
  

Sesizările s-au transformat în critici serioase...

Dacă ar fi să mă pună cineva să numesc trăsătura cea mai spectaculoasă a Televiziunii Române în perioada adolescenţei ei, şi prin care cea de atunci se desebeşte de cea de acum, aş spune: critica (de moravuri, economică, estetică). La 18 octombrie 1967, la TVR apare emisiunea de anchetă socială Transfocator (3.), bilunar difuzat miercurea de la ora 20.00, ora de maximă audienţă televizuală a anilor 1960. (4.)

 

În 1967, economia socialistă cunoscuse o relaxare relativă, prin apariţia „mandatarilor“ şi prin construcţiile de apartamente proprietate personală,  suspendată însă repede, după august 1968. Astfel, în contextul unor emisiuni despre noile construcţii de apartamente proprietate personală5, reporterul lucrează jurnalistic: filmează pe şantier, compară date statistice, constată deficienţele (utilarea noilor apartamente se face la o calitate inferioară a utilităţilor în raport cu ceea ce se stipulase în contracte şi cu banii plătiţi, mai ales în ceea ce priveşte instalaţiile) şi filmează apoi la uzinele care livrează respectivele produse. Apoi ajunge la instituţia care administrează achiziţia apartamentelor. Şeful Oficiului de contractare a locuinţelor îi spune reporterului: „Nu sînt deloc mulţumit de colaboratorii mei“. Dar, dincolo de afirmaţia care îi acuză pe alţii şi îl disculpă pe interlocutor, discursul oficialului este tern, defensiv, în vreme ce reporterul (în cazul nostru Alexandru Stark (6.) ), cu aplomb, face figura unui judecător. Acest joc era însă considerat periculos pentru puterea politică, dintr-un motiv simplu. Reporterul de televiziune se prezenta în faţa publicului ca reprezentantul său, în cadrul unei dinamici reprezentative în care confirmarea din partea publicului era dată atît de audienţă, cît şi prin corespondenţa scrisă dintre telespectatori şi realizatorii de programe.

 

La capătul unei serii de interviuri cu responsabilii deficienţelor constatate, realizatorul emisiunii avertizează: „sesizările s-au transformat în critici serioase“. Astăzi, avertismentul sună ca o profeţie inversă. Pentru că, ceva mai tîrziu, după ce politica economică a României, în conjuncţia nefericită cu criza mondială a petrolului începută în 1973, începe să dea rateuri, nu doar că sesizările nu se mai pot transforma în ceea ce ar fi fost normal să devină: critici serioase, dar încep să se rărească. Televiziunea română avea însă, în acei ani de autentică dezvoltare economică (7.) – anii 1960 –, curajul şi permisiunea de a-şi îndeplini misiunea de serviciu public de televiziune; avea ocazia să o facă pentru că deţinea o autoritate pe care, la acea oră, n-o avea nici un alt canal media şi pe care Puterea politică nu i-a putut-o ştirbi dintr-odată. (8.)

 

Reflectorul, care apare la 27 ianuarie 1967, devine, pentru patru luni (noiembrie 1969-februarie 1970), foileton cotidian. Echipe de realizatori, începînd cu Nicolae Holban, Nicolae Giosanu şi Florin Brătescu, apoi echipele în tandem Ştefan Dimitriu (9.)-Giosanu şi Brătescu-Mircea Stănescu, fac ravagii în straturile medii şi inferioare ale partidului, pînă la destituirea de miniştri (ediţia celebră intitulată „La plimbare cu maşina de serviciu“ duce la schimbarea din funcţie a unui ministru al agriculturii dintr-unul din guvernele Maurer). Autoritatea televiziunii a crescut la umbra rărită a autorităţii politice, aflate în proces de restructurare. În felul acesta, întîrzierea dezvoltării tehnice a Televiziunii Române faţă de suratele ei vestice (aflate şi ele în decalaj istoric unele faţă de altele) a devenit un avantaj considerabil de creştere şi devenire de sine stătătoare. Aceasta este aşadar perioada în care Televiziunea Română încearcă – şi reuşeşte în parte – să creeze curele de trasmisie între ea şi public, ocultînd releul politic.

Există, între discursul politic al acelor ani şi discursul vizual şi tematic al televiziunii (ca să nu mai vorbim despre discursul criticii de televiziune) o fisură evidentă, devenită uneori prăpastie, între ceea ce făcea televiziunea prin anchetele sociale şi prin emisiunile de cultură şi ceea ce i se cere să facă, mai ales după 1969 (Congresul al X-lea). Pentru că, deşi discursul politic al lui Nicolae Ceauşescu nu este cu nimic mai liberal în anii 1960 decît în deceniile următoare (sigur, e diferit întrucîtva, e mai just şi mai ales mai viu, dar nu liberal), ceea ce se întîmplă în acei primi ani ai conducerii sale este altceva: portanţa discursului său se reduce la membrii Comitetului Central, la activişti, nu răzbate departe. Raza lui de acţiune rămîne limitată în timp şi în spaţiu.

 

În timp, Televiziunea Română se achită de sarcinile ideologice mai ales în preajma evenimentelor politice pe care trebuie să le celebreze; în spaţiu, televiziunea nu-şi supune autoritatea de care beneficia autorităţii totalitare a politicului. Ceea ce se întîmplă după 1969 poate fi descris, simplu, ca o creştere a sonorului vocii lui Ceauşescu – prin mîna lui Dumitru Popescu, în primul rînd, care însă a crezut altceva – pînă la acoperirea absolută a oricărei alte voci publice.

 

Minimalismul ideologic relativ dintre anii 1965 şi 1969 nu durează decît atîta vreme cît televiziunea nu atinge apogeul devenirii ei ca generator de cultură de masă. Poate că imaginea care rezumă cel mai bine ideea pe care Nicolae Ceauşescu şi-o făcea despre televiziune, cel puţin în prima jumătate a conducerii sale, îi aparţine lui Dumitru Popescu: „un polip ideologic uriaş, cu milioane de antene“. (10.) Hiperbola vorbeşte în acelaşi timp despre teama regimului comunist – unul al Puterii discursului, nu al Puterii banului, deci un regim al ideologiei explicite (apud Boris Groys) – de orice fenomen de masă: prin ricoşeu, această teamă devine principala slăbiciune a controlului pe care-l exercită. În luările de cuvînt care vizează televiziunea, după Congresul al X-lea al PCR din august 1969, oamenii politici insistă mereu pe nevoia de a nu lăsa televiziunea în afara discursului oficial – altfel spus, de a nu o lăsa „de capul ei“. E drept, opiniile au nuanţe.

Detalii de estetica propagandei. Cazul Reflector

Printre criticile aduse televiziunii în şedinţa maraton a Comisiei pentru problemele de învăţămînt, ştiinţă, cultură şi presă de la 30 martie 1970 (11.), una dintre ele aduce, prin vocea de autoritate a lui Dumitru Popescu, o observaţie singulară. Este vorba despre nemulţumirea – unanim împărtăşită de vorbitori – faţă de lipsa de autenticitate a programelor politice şi economice. Aici însă, Dumitru Popescu aduce în joc o judecată de valoare pe cît de importantă, pe atît de ignorată – şi atunci, şi mai ales după aceea – în legătură cu o ipostază a autenticităţii în redarea televizuală a realităţii sociale: „O a doua carenţă gravă a emisiunilor sociale este că nu reuşesc să transplanteze pe ecran viaţa, aşa cum palpită în colectivele de muncă, în casele oamenilor, pe stradă – viaţa autentică, în stare pură, naturală. [...] Există o tendinţă cosmetică, o plăcere ciudată de a pune puţin fard chiar acolo unde există naturaleţe graţioasă şi proaspătă. Extragerea unui agramatism, faţă de care sînt foarte circumspecţi redactorii, poate ofili o imagine, poate tăia nervul unei idei“. (12.)

 

Astfel de detalii pot să pară surprinzătoare în discursul unuia dintre cei care avea să devină un artizan al cultului ceauşist al personalităţii, mai ales că celebrul culturnic nu-şi va modifica opiniile nici zece ani mai tîrziu, cînd televiziunea devenise feuda Cabinetului 2. Cu toate astea, puţinii activişti de partid care înţelegeau miza televiziunii ştiau foarte bine că rolul ei ideologic nu putea fi asumat decît în condiţiile unei puneri în formă verosimile, că autenticitatea este cea care legitimează ideea. Valoarea estetică a agramatismului, la care probabil un arivist ca Nicolae Ceauşescu nu se putea gîndi, reprezintă unul dintre puţinele elemente de adecvare a discursului politic românesc în vremea comunismului cu valorile culturale la zi din Europa democratică.

 

Pe de altă parte însă, agramatismul nu poate semnala autenticitatea decît etalat în mod liber şi ataşat unor idei exprimate la fel de ingenuu. Subordonarea expresiei faţă de idee, pe care nici Dumitru Popescu n-o pune în chestiune – pentru că era vorba despre un comandament explicit, axiomatic – făcea însă ca redactorii emisiunilor sociale să fie mereu hărţuiţi de spectrul degradării ideii de către forma care o exprimă.

În acelaşi timp, caracterul injonctiv al acestei subordonări impunea o autocenzură din partea responsabililor instituţionali intervievaţi în timpul emisiunilor de critică socială, în primul rînd Reflector (13.), dar şi Transfocator, să fie marcaţi de trac. Ei erau „vinovaţii“, într-o epocă în care registrele de reprezentativitate a societăţii româneşti se înscriau într-o ierarhie echilibrată, în care responsabilităţile erau delegate, şi numai „sistemul“ în ansamblul lui nu putea fi pus în chestiune. În contextul existenţei acestor registre – reduse şi anulate ulterior de figura totalizantă a lui Nicolae Ceauşescu –, televiziunea rămîne nu doar mediatorul fix care avea să devină în anii 1980, ci este o autoritate autonomă. Faptul că televiziunea era dotată cu puterea de a schimba realităţi punctuale – putere delegată, desigur, dar nu mai puţin putere – îi conferea un statut normativ „furat“ celui deţinut de instituţia supremă de putere a epocii, Partidul Comunist. În aceste condiţii, singura prezenţă a acestuia din urmă ca putere subordonatoare era limbajul.

 

Realizatorul de televiziune filma, în cazul nostru, fragmente de realitate urbană construită – şi marca astfel ceea ce se numea „noua orînduire“. Dar, în actul critic pe care-l desfăşura, această realitate devenea altceva decît dorea puterea politică (şi exprima discursul acesteia). Blocul filmat era neterminat; existau întîrzieri în livrarea apartamentelor; numărul cererilor îl depăşea cu mult pe cel al răspunsurilor pozitive; instalaţiile care soseau de la uzină erau de calitate proastă: realitatea mediată televizual nu avea aşadar nimic eroic, nimic estetic – aşa cum dorea Nicolae Ceauşescu însuşi –, dar reuşea să impună astfel autoritatea instituţiei reprezentative care era televiziunea. Pentru ca această autoritate să nu o blocheze pe cea politică a Partidului, rămînea apelul la limbaj. Cu cît limbajul şi mimica erau mai disciplinate, cu atît Ideologia îşi semnala, prin ele, prezenţa de dincoace de vizibilitatea pragmatică şi concretă a televiziunii. Doar prestaţia autocontrolată, crispată a actorilor unei emisiuni reuşea să marcheze, implicit, dar limpede, prezenţa unei Puteri care încă nu alesese calea totalitară a explicitării totale. Decizia de a nu corecta un agramatism, conjugată cu decizia de a nu semnifica ideologic realitatea mediată, ar fi dus la o iremediabilă lăsare în umbră a discursului ideologic, explicit, al Partidului. Dacă nici limbajul nu putea fi idealizat, în condiţiile libertăţii de a prelua critic reprezentările realităţii sociale, societatea românească ar fi avut în televiziune oglinda propriei ei democratizări traduse în eliberarea discursului public de sub tirania impunerii unor semnificaţii. 

Reflector devine un prilej de dezbatere cu ocazia şedinţei Comisiei pentru problemele de învăţămînt, ştiinţă, cultură şi presă din martie 1970. Este emisiunea cel mai des citată de vorbitori. Reflector are uneori „subiecte lipsite de o reală semnificaţie socială“ şi critică pe tonul „sentenţios şi arogant al denunţului“ (Aurel Baranga), îl face „cam trist“ pe Mircea Maliţa (ministrul Învăţămîntului atunci) pentru că nu este compensat de suficiente emisiuni care să vorbească despre „cazurile de succes“, este o emisiune interesantă dar, prin ea, „critica devine un lux costisitor“ deoarece se cheltuiesc eforturi mari pentru a îndrepta un neajuns mic, în vreme ce critica ar trebui „să aibe o semnificaţie mai largă“ (Suto Andras),  dar este o emisiune care „trebuie continuată“, pentru că „meritul principal [...] este de a nu absolutiza greutăţile obiective apărute în procesul construirii unei societăţi ca a noastră, ci se opreşte asupra absurdităţilor care se ivesc în acest proces“ (Titus Popovici), este lăudat apoi şi de Domokos Geza (Reflectorul are un rol în „stimularea controlului opiniei publice asupra activităţii unor întreprinderi, instituţii şi în aparatul de stat“). În intervenţia sa finală, Dumitru Popescu recunoaşte la rîndul lui nevoia ca „televiziunea să critice în continuare fenomenele negative din societatea noastră“, deşi emisiunii „i se poate da o altă turnură“.   

Într-un volum de memorii, fostul realizator de emisiuni economice Val Verzeanu (14.) şi coleg cu un nume legendar al redacţiei economice (Sorin Pamfil) povesteşte cum se încheie Reflectorul. Supusă unor şicane tot mai absurde, emisiunea, care nu putea fi de fapt interzisă, este oprită de la sine: „Acuşica, dată fiind adîncimea şi înţelepciunea cugetării prezidenţiale [ultima ediţie fusese bănuită de atentat la siguranţa apărării patriei, de către cabinetul 2 – n.m.], pînă şi inconştienţii de Pamfil şi Verzeanu pricepură: GATA CU REFELCTORU! Am decis să punem capăt în mod tacit aventurii, spre uşurarea mai marilor noştri în ale presei. În contextul dat, vă rog să scuzaţi blasfemia cuvîntului «presă». Era anul de graţie 1983...“.

–––––––––––––––––
1. Sintagma este una la modă la sfîrşitul anilor ’60, cînd ştiinţele umane cunosc o dezvoltare fără precedent în România.
2. Termenul apare într-o autocritică făcută de Alexandru Stark într-o reuniune de lucru cu Dumitru Popescu, în iulie 1980, la care vom reveni.
3. Emisiunea se difuzează în paralel cu Reflector, dar are o frecvenţă mai mică şi durează mai mult. Este vorba, de fapt, despre o anchetă care va continua din 1970 sub numele de Anchetă TV. Toate versiunile acestui gen de emisiune vor dispărea între 1982 şi 1985. 
4. Amănuntul nu e anodin: ora 20.00 a acelor ani este echivalenta orelor 21.00-22.00 de astăzi, cînd programul de lucru începe şi se termină ceva mai tîrziu. Acesta este, de altfel, şi rezultatul unor anchete sociologice desfăşurate în epocă.
5. În 1967, existase o astfel de emisiune, difuzată la 6 iunie (Blocul A 13 proprietate personală); acum este vorba despre Trasfocator din 19.06. 1968, nr. inv. 57104.
6. În epocă însă, Carmen Dumitrescu rămîne figura cea mai cunoscută a reporterului incisiv, sîcîitor pentru cel intervievat. Realizator al Reflectorului, Transfocatorului în anii de aur ai TVR, apoi realizator de emisiuni pe care le putem numi eufemistic dedicate. După 1990 realizează emisiunile live din Parlamentul României.
7. Vezi aici studiul lui Bogdan Murgescu, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Editura Polirom, 2011.
8. Cenzura la televiziune poate funcţiona din clipa în care există tehnologie pentru înregistrare. Pelicula de 16 mm apare din 1958. Numai că mare parte a programului era constituit, în anii 1960, din „directe“. Cenzura, aşa cum se poate desprinde dintr-o notă a Serviciului Radioteleviziune din Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor de la 22 octombrie 1965, nu impresionează cititorul care ştie cîte ceva despre regimul politic din România epocii. În notă se menţionează că textele buletinelor de ştiri şi ale emisiunii pentru sate trebuie prezentate înainte  (iar „observaţiile se discută direct cu viza politică“); există o „listă de vizionări“ care se stabileşte cu o zi înainte, observaţiile se comunică în faţa „comisiei de vizionare“, formată dintr-un membru al conducerii RTV, redactorul-şef, viza politică şi redactorii emisiunii. Vezi Arhivele Naţionale ale României, PCR şi intelectualii în primii ani ai regimului Ceauşescu (1965-1972), Bucureşti, 2007, p. 48.
9. Conform declaraţiilor lui dintr-un interviu la TVRM, din emisiunea realizată de fostul vicepreşedinte TVR Ion Bucheru, Nicolae Ceauşescu ar fi iniţiat Reflector pentru a critica „moştenirea“ dejistă.
10. Dumitru Popescu, în Cu privire la radioteleviziunea română, Oficiul de Presă şi Tipărituri al Radioteleviziunii Române, Bucureşti, 1972, document intern, p. 140.
11. Este vorba despre singura dezbatere oficială asupra rolului şi esteticii televiziunii, cu intervenţii publicate în revista Contemporanul din 3 aprilie 1970, apoi republicate, adunate în volumul sus-menţionat. Dezbaterile sînt conduse de Dumitru Popescu, în epocă şeful Comitetului de Stat pentru Artă şi Cultură, apoi al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste şi, începînd cu 8 martie 1971, şeful Consiliului Naţional al Radioteleviziunii (înlocuit după plenara din iunie 1977 cu Cornel Burtică, cînd se reorganizează şi TVR).
12. Dumitru Popescu, op. cit., p. 146.
13. Echipa Reflector, în noiembrie 1969: Nicolae Holban, Florin Brătescu, Nicolae Giosan (şefi de secţie), Ilie Nedelcu, Aristide Buhoiu, Ştefan Dimitriu, Rodica Rarău, Beatrice Arion (devenită Anca Arion la dorinţa Elenei Ceauşescu), Ariana Macarie Gheorghe, Gheorghe Pietraru (redactori).
14. Opriţi placerea la domnu, Bucureşti, Editura Răzeşu, 2008. Pleacă din ţară în 1985. Locuieşte acum în California.