OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cristian TEODORESCU
„Tainele inimei“, editia a II-a
Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2005, 408 p.

La data aparitiei, in 1987, „Tainele inimei“ nu avea prea multe sanse sa poata trece drept o carte subversiva, amendabila in circuit. Un fapt divers, un accident de masina (Wartburg, o marca aleasa nu intimplator, care inseamna „cetate distinsa, trufasa“) este cel care deschide povestea si da ghes personajelor sa apara in scena. Comisionarul Iacob Haikis, preocupat de cazul acestui accident – in urma caruia, vom afla mai tirziu, ar fi sucombat unii dintre potentialii colaboratori si clienti de succes – dnii Stanescu –, isi face aparitia cu tot cu crizele sale de astm.

Dnii Stanescu lasa orfani doi baieti, Octavian si Marius, care nu s-au putut intelege niciodata. Octavian pleaca la facultate, in Bucuresti, unde, intr-un ambient cit se poate de comun, o intilneste pe Lucia, personaj care de fiecare data pare tot mai incolor, tot mai inodor si cu care va intemeia o relatie de relativa durata. Dupa terminarea facultatii, dintr-un sentiment de apartenenta paternala, Octavian se va intoarce acasa, unde va obtine un post decent la fabrica de ciment. in curind se va casatori cu Mona, provinciala intr-un oras provincial, tinindu-se cu regularitate de meandrele modei, fosta oscilanta feminina intre logodna cu Penciulescu si pozatul pentru portretele pictorului Poldi.

Incercarea tinerilor casatoriti de a avea un copil va esua in urma unui incendiu de la uzina chimica de petrol si gaze, care provoaca moartea fatului. Acesta este un al doilea accident din viata protagonistului, ce alimenteaza treptat degradarea relatiei celor doi, care culmineaza cu ruptura casniciei. Octavian, dupa o idee sugerata de un scurt buletin informativ de la rubrica – iata din nou – „fapte diverse“, va parasi orasul incognito, pentru a pleca spre niciunde, asta in urma unei operatii de musamalizare a unor afaceri murdare de la fabrica. Dupa casatoria Monei cu Octavian, Penciulescu se va insura cu Aneta (Mona va spune, malitioasa, ca Aneta s-a insurat cu el), profesoara de matematica dimineata, melancolica in rest. E un prim plan.
Cel de-al doilea mare plan al prozei lui Cristian Teodorescu, cel in contralto, continua povestea lui Octavian de dupa plecarea lui la Bucuresti. Este un fel de „jurnal“ care noteaza totul, tinut la persoana a doua singular, scris cursiv, raspindit in toata cartea prin alternanta oarecum inconstanta cu primul plan. Octavian va duce un mod de viata promiscuu. Va dormi „in aer liber“, va lua masa la cantinele cu autoservire, pe banii pe care-i face din scuturatul covoarelor mai multor cliente, pe care le deserveste in buna conformitate cu o agenda adusa la zi.

Cind nu va putea dormi in aer liber se va cuibari prin vagoanele cu cherestea ale Garii de Nord, trezindu-se poate a doua zi prin nu stiu care orasel de provincie, unde va decide sa-si rada barba si sa-si aranjeze coafura. in scurta cariera de „scuturator“ de covoare o va cunoaste indeaproape pe una dintre clientele lui exemplare, Sanda, care are un baietel. Propunerea de casatorie va fi reiterata, din cind in cind, siciitor, de-a lungul jurnalului, santierele de constructie si cele feroviare il vor gazdui in continuare, asigurindu-i un post de munca platit si, mai tirziu, un coleg de camera la un camin de nefamilisti. intre timp, eroul principal ii va face o vizita si Luciei, incheiata fara prea mari bilanturi si fara concluzii. Ambii isi adreseaza reprosuri, marturisindu-si sentimentele de pura compasiune, dar, observind fiecare la celalalt urmele timpului incrustate pe chipuri, decid sa renunte in cea mai placida, insipida tacere. Jurnalul se incheie cu vizita pe care o face Octavian fratelui sau, in orasul natal, pentru a-si lua cu sine la Bucuresti diploma de la facultate cu ajutorul careia sa obtina un post mai bun.

- Don Quijote, cel din Est, nu provoaca „morile“ la duel, ci cade, mai curind, intre scocuri
Oricit de ciudat vi s-ar parea, dar cred ca romanul lui Cristian Teodorescu provoaca diplopie. Cu un ochi privesti la perioada de dinainte de ’89, cu celalalt la epoca post-revolutie. Pe de o parte, ai in fata un roman care povesteste despre un om care nu s-a putut aciua in sistem, asa incit dupa lectura, un pic tulburat, nu puteai decit sa-ti spui ceva in genul: „Asta e, si-a facut-o cu mina lui, cu tovarasii nu te pui. Eu n-o sa patesc ca el“. „Dialectica“ prerevolutionara a lui vinovat/nevinovat transfera vina asupra lui Octavian. De aceasta data, Don Quijote, cel din Est, nu provoaca „morile“ la duel, ci cade, mai curind, intre scocuri. Pe de alta parte, in perioada post-revolutionara, Octavian devine un fel de succesor mai palid al lui Victor Petrini. O posibila cheie de lectura poate oferi titlul, „Tainele inimei“.
Acest titlu mai aparuse in capul unei proze, un roman neterminat al lui Mihail Kogalniceanu. Reteaua de personaje a lui Teodorescu, apropiata inevitabil in timpul lecturii de cea a lui Kogalniceanu, creeaza un fel de circuit ciudat al ideilor, senzatiilor, ca atunci cind am apropia doua placi magnetice una cu plus, alta cu minus, si am fi capabili sa vedem fojgaiala de particule trepidante. Numeroase niveluri asociative incep sa se stratifice, sa se intreteasa, ca intr-un soi de virtual palimpsest.

Calificativul de „roman palimpsest“ atribuit prozei lui Teodorescu se poate face si sub incidenta aspectului grafic al textului. Alternanta aceasta „postmoderna“ a celor doua planuri narate la persoane diferite are si ea consecinte de natura, ca sa zicem asa, palimpsestica. De altfel, aceasta alternanta pare a fi miza operei, de ea depinde tensiunea interioara a lucrarii, ea e coarda care face sa vibreze sunetul din contrabas. in ciuda aparentelor, corpul principal, locomotiva romanului este textul la persoana a doua. De ce? pentru ca este mai aproape de prezent, mai aproape de realitatea imediata, mai aproape de narator, mai aproape de naratar. Celalalt text, la persoana a treia, stendhalian, putea lejer sa figureze ca nota de subsol a textului secund scris la persoana a doua, intrucit este, intr-adevar, o istorie in cheie explicativa.
Caz rarut in literatura, de data aceasta avem un roman in care consecintele suportate de personaje ne intereseaza mai mult decit cauzele lor. Am putea spune ca structura romanului este construita dupa modelul manualelor de fizica sau de matematica in care, dupa ce iti este prezentata problema, la sfirsit intr-un capitol separat ai cheia de rezolvare, insa metoda ramine sa o reconstruiesti chiar tu. Or, Cristian Teodorescu face aproximativ acelasi lucru. Transeaza problema exact la mijlocul metodei ei de rezolvare, plasind a doua parte a rezolvarii in chiar ipoteza problemei, strategie utilizata de Quentin Tarantino cinci ani mai tirziu in Pulp Fiction.

Conceptul de palimpsest in cazul unei proze precum cea de fata se refera, asadar, la procesul receptarii, vizind actul de lectura propriu-zis. Parcurgind textul romanului, cititorul implicit (pentru ca un roman calificat palimpsest nu poate exista pur si simplu fara un cititor racordat, pentru ca romanul-palimpsest este una din rarele specii literare care vine pe lume laolalta cu tipul de cititor adecvat, este un roman care se vrea dialogat) isi faureste o imagine de ansamblu fundamental diferita de cea din pagina cartii. Efectul lecturii-palimpsest mizeaza de fapt pe diferenta dintre textul originar si cel secundar. Adevaratul roman, desavirsit in ultima consecinta, rezulta de fapt din suma tuturor analogiilor pe care le-ar putea face lectorul intre textul originar si cel secundar, in actul lecturii.
Dar, sa revenim putin la actiunea romanului. Tema fundamentala, formulata simplificat, ar putea suna asa: individul, marioneta in sistemul de coercitie al faptului divers. Nu intimplator romanul debuteaza cu un accident de masina. Din acest unghi de vedere, metonimia devine explicita: individul insusi face parte dintr-un mecanism care se accidenteaza cu regularitate. Unitatea penduleaza intr-un sistem defect. Octavian este victima acestui accident de masina sociala, la propriu si la figurat.

La propriu, defecta este fabrica de ciment, invechita, producind rebuturi si insolvabilitate, ceea ce-l determina pe protagonist sa recurga la metode de musamalizare nu tocmai in buna concordanta cu normele juridice. Accidentata devine relatia cu sotia sa, Mona, dupa pierderea copilului, el insusi victima unui accident al fabricii de petrol. La figurat, defect este acel echilibru social artificios, gestionat de legile nescrise ale micului anonim, care are grija mai mereu sa potriveasca pe ochii personajelor ochelarii de cal ai sistemului. Acest accident il va determina pe Octavian sa porneasca in cautarea acelui „nu stiu ce“ ambiguu, de-abia intuibil, care sa poata substitui trecutul. Din acest moment, Octavian devine un element alogen sistemului, un fel de outsider, unanim recunoscut. Replica socrului este transanta in acest sens: „E omu’ asta strain intre noi, ma fata!“. Octavian va actiona in consecinta. Mult mai drastica este replica lui Vieru, colegul de camera de la caminul de nefamilisti: „Ai venit aici pur si simplu ca sa-ti pierzi urmele. Si ti le-ai pierdut atit de bine, ca nici tu nu mai esti in stare sa dai de ele“.

De aici rezulta spectaculos-insolitul prozei lui Cristian Teodorescu: sa poti vorbi de indivizi care fac parte dintr-un sistem si sa ocolesti nonsalant cliseele. intr-adevar, personajele din „Tainele inimei“ nu sint niste tipuri bine conturate, cum erau cele ale lui Kogalniceanu. Fiecare personaj in parte, pina si unul nesemnificativ, ca bragagiul Midat, de pilda, este imprevizibil. Nu stii care poate fi atitudinea adecvata in legatura cu o intimplare sau alta, ceea ce umanizeaza considerabil personajele si tensioneaza pe fir inalt desfasurarea actiunii. Iata aici inca un paradox al prozei lui Cristian Teodorescu: sa poti tensiona la maxim firul unei povestiri cu ajutorul notei autentice a faptului divers. Una dintre frazele naratorului, care incerca sa patrunda gindurile protagonistului sau privind replicile Luciei, se dovedeste definitorie pentru a explica in termeni exacti maniera, metoda si stilul acestei proze: „Replicile acelea de care-i era sila pe vremuri si, poate fiindca nu gasea altele mai bune, vorbea cu raceala eliptica (pe care tu o gaseai interesanta), voluptatea imaginatiei care da cu tifla realitatii aratindu-i uritenia si banalitatea...“

Kogalniceanu era prietenos, complice, isi trata cititorul cu o camaraderie reverentioasa. Teodorescu descrie medical, rece, uneori fara menajamente. Proza lui Kogalniceanu era carameaua servita dupa suta de grame de lichior, cea a lui Teodorescu are efectul muraturii servite a doua zi dupa betia cu spirt medicinal a regimului. Kogalniceanu vorbeste despre avint cultural, evolutie si progres, Teodorescu despre degradare, involutie, accident. Kogalniceanu creeaza „eroi principali“, Teodorescu descrie „povesti“ auzite de la „persoane de buna conditie“. Kogalniceanu prevesteste la belle époque, Teodorescu tocmai da jos de pe sevalet, pentru a fi expusa in galeria secolului, pinza despre la mauvaise époque. „Tainele inimei“ in varianta Kogalniceanu sarbatoresc, ale lui Teodorescu abhora. Asa incit efectul provocat de cel din urma este unul homeopatic, necesar, cathartic. Nichita Stanescu spunea pe undeva ca exagerarea ar fi prima lege a artei. Romanul lui Cristian Teodorescu ne demonstreaza ca lipsa exagerarii este ultima lege a ei.