OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ca să ştim despre ce avem a discuta (dezbate), trebuie să fixăm întîi problema: (mai) avem la ora actuală nevoie să încercăm separarea apelor, subţierea confuziilor în privinţa trecutului nostru recent, din care ni se trage răul de azi? Dacă răspundem afirmativ, atunci felul în care H.-R. Patapievici i-a răspuns Hertei Müller este jignitor. Herta Müller este o victimă directă a statului comunist. Una dintre plăgile postdecembriste se regăseşte în proasta, în nesănătoasa receptare de către noi toţi, în grade diferite, a ceea ce înseamnă democraţia. În timp ce poporul (nu generalizez!) a înţeles că s-a dat voie cam la orice, „elita“ a crezut că are dreptul să dea lecţii, să se erijeze în „conştiinţă“, indiferent de calitatea sa morală. Ştim şi noi cîte ceva despre rostul elitelor în viaţa şi cuprinderea unei naţiuni, am auzit cîte ceva şi despre statul liberal, chiar şi despre democraţie. Dar ceea ce am trăit şi ne subminează pe dedesubt, în timp ce rînjim frumos înspre afară, este mizeria umană de care am fost capabili unii, mulţi dintre noi, în ultimii 60 de ani.

 

 

Cred că ar trebui să ne luăm inima în dinţi şi să recunoaştem măcar acum: singurii care s-au comportat democratic, deşi le era frică, şi care au avut tăria de a se comporta omeneşte, adică în spiritul drepturilor omului, au fost puţinii noştri opozanţi anticomunişti, nu băieţii deştepţi care citeau pe unde găseau cărţi fundamentale, în timp ce turnau la Securitate. Puşi la adăpost, strîngeau material pentru a-şi scrie propriile cărţi fundamentale? O asemenea carte fundamentală este şi Culoarea curcubeului, care, spre surprinderea oricărui om normal (cunoscător al scrierilor lui Paul Goma, dar şi al biografiei sale de dinainte de ’89), a fost retrasă din librării la scurtă vreme după editarea în limba română, de către viitoarea prestigioasă editură Humanitas. Am făcut un exerciţiu didactic: am căutat pe Internet cărţile lui Paul Goma, apărute la Gallimard. Ei, bine, cele neepuizate sînt la vînzare! Nu este indicat să facem contraistorie, dar nu ne putem constrînge să întrebăm: cum ar fi fost dacă s-ar fi vîndut în anii 1990-1991 o sută de mii de exemplare din Culoarea curcubeului, cartea care mărturiseşte despre Mişcarea pentru drepturile omului din 1977 (Mişcarea Goma)? Ar fi fost uşor diferită conştiinţa noastră publică? Eu cred că da. Şi exemple sînt multe.

 

Zice Mircea Cărtărescu: „Am fost uluit cînd am aflat că prietenii mei, oameni pe care-i iubeam, Andrei Corbea şi Sorin Antohi, au făcut rapoarte către Securitate“. Nu spune asta destul despre situaţia încîlcită în care ne aflăm? Despre refuzul de a adopta repere şi criterii, inclusiv morale? Dacă ne tot pierdem şi diluăm – deşi aparenţele spun contrariul – în discursuri teoretice, nu riscăm să nu mai înţelegem nimic? Cred că am riscat deja esenţialul… Anume că intelectualii noştri – cărora chiar le place să pozeze în conştiinţe publice şi în specialişti fără tăgadă – sînt lipsiţi de consecvenţă atunci cînd e necesar. De ce trebuie să aflăm mereu cine pe cine iubeşte, „dar“…? Ne iubim în particular, nu cînd avem pretenţia că vrem să dezbatem treburi obşteşti.

 

Spune H.-R. Patapievici: „Oprobriul nu antrenează, legal vorbind, o decădere din drepturile civile“. Dar, în calitatea pe care o deţine, domnia sa nu e chemat să repună ori să decadă din drepturile civile un intelectual care s-a dovedit rău exemplu şi al cărui comportament (prin relaţia instituţionalizată cu poliţia politică) are grave efecte ce contribuie la (şi se pierd în) marea minciună pe care o numim „democraţia românească“, „statul de drept“ etc. Prin punerea unei surdine dorinţei sale bolnăvicioase de a ieşi în arenă, Sorin Antohi ar fi arătat că e în stare de un strop de căinţă, iar datoria – de data aceasta, morală şi civică – a domnului Patapievici era să-şi anunţe partenerul german în legătură cu trecutul celor doi informatori ai Securităţii, pentru că, orice am încerca noi să demonstrăm, nu există muncă autentic intelectuală şi culturală în afara dimensiunii morale. Nu-mi vine deloc la-ndemînă să cred în argumentele cuiva care a făcut parte din Colegiul CNSAS, iar acum conduce un institut public de cultură şi susţine „neutralitatea morală“ a instituţiilor statului, după ce ani de zile a luat atitudine împotriva metehnelor şi sechelelor sale totalitare. Cine este statul, cine sînt instituţiile sale, dacă nu oamenii care le reprezintă? Şi, să nu uităm: ne reprezintă. Cred că nu există legi scrise pentru fiecare detaliu sau nuanţă cu care ne confruntăm. Intelectualii care au susţinut după 1990 cadavrele vii ale comunismului ar trebui să-şi tempereze vehemenţa pretenţioasă şi să coboare puţin la nivelul nostru pentru a ne explica unele lucruri: de pildă, de ce am ajuns, după 18 ani de la Piaţa Universităţii, să constatăm că nu avem legea lustraţiei; de ce nu a fost adoptat Punctul 8 de la Timişoara şi de ce mereu sînt vinovaţi alţii că instituţiile statului sînt aşa şi pe dincolo, deşi multe dintre ele au fost cîrmuite de „conştiinţe“ ale neamului? Spunem că ne sufocă moştenirea (şi moştenitorii) comunismului doar cînd ne convine, altfel, „facem frumos“, doar, doar vom părea europeni. Iar rezistăm prin cultură? Noi ne opunem mereu prin cultură, deşi continuăm să fim o mică şi traumatizată cultură.

 

Dl H.-R. Patapievici avea datoria morală să exprime o rezervă oficială/publică tocmai pentru că reprezintă un institut public, de cultură. Iar Sorin Antohi şi Andrei Corbea-Hoişie pot fi profesionişti şi fără surle şi trîmbiţe, fără să contribuie la adîncirea confuziei. Sau nu prezintă interes cum se de-pun şi cum lucrează convingerile şi acţiunile noastre la baza societăţii? Mă întreb ce le-am putea oferi noi nemţilor la schimb prin „Germania şi România: Transferuri academice, culturale şi ideologice“. Lor, care încă fac eforturi să-şi revină din coşmarul nazist. Să îl comparăm pe Heidegger cu Antohi, cum reiese din scrisele dlui Cărtărescu? Sau poate s-a gîndit Sorin Antohi să le vorbească despre relaţia cu poliţia politică din perspectiva colaboraţionistă la purtător? Cum departajăm specialistul de om cînd vine vorba despre „transferuri ideologice“? Să poţi vorbi cu detaşare şi „obiectivitate“ despre asemenea lucruri trebuie să fii cel puţin cinic.

 

 

dl H.-R. Patapievici arată că între reprezentantul unei instituţii culturale (a statului, adică a noastră, a tuturor) şi un scriitor (mărturisitor al unui regim totalitar), practicant al adevărului, prin chiar scrisul său, aşadar mult mai liber, nu există cale de „mediere“, întrucît primul susţine legea amorală a statului liberal, deci este om politic, iar celălalt ridică o problemă de conştiinţă cu grave reflexe la nivel public. N-ar fi prima oară cînd constatăm fisura adîncă dintre instituţiile statului şi baza sa. Concluzia cu gust leşios: ne aflăm într-o situaţie năucitoare, de o dilematică ambiguitate, flagrantă lipsă de discernămînt politic (în sensul de reacţie publică) tocmai la „conştiinţele“ publice.

 

Se mai întreabă dl H.-R. Patapievici: „Îi discriminăm social? Îi trimitem la «munca de jos»? Îi izolăm? Dacă sînt scriitori, le interzicem dreptul de semnătură? Ce trebuie să le facem noi, virtuoşii, lor, păcătoşilor?“. Nu, dimpotrivă, observ că le aplicăm tocmai „discriminarea pozitivă“. Şi nu îi trimitem „la munca de jos“, ci îi rugăm cît de frumos putem să facă un pas înapoi, să-şi scrie cărţile fundamentale, să ne demonstreze că, dacă şi-au bătut joc de omenia noastră, cînd noi răbdam tot soiul de mizerii, măcar acum pot rezista şi ei numai prin cultură, că tot nu le lipseşte nimic. Dacă tot veni vorba, în anul Domnului 2008, cei marginalizaţi de edituri şi „interzişi“ de majoritatea revistelor „de cultură şi atitudine“ sînt tocmai aceia care au avut curajul şi conştiinţa de a înfrunta regimul ideologic. Să iei de sus un om recunoscut pentru tăria caracterului său – prin expresia „Graţie talentului tău de conştiinţă veşnic trează…“ –, susţinînd, totodată, că în numirea lui Sorin Antohi a atîrnat înalta sa ţinută profesională, îmi pare, peste toate, lipsă de măsură. Că Herta Müller va fi avînd talent în ale scriiturii e una, însă o conştiinţă puternică se sprijină pe un om puternic, şi nu pe „talentul“ său. De cît discernămînt e nevoie ca să accepţi bunul-simţ elementar, după cum scrie chiar Herta Müller în Scrisoarea adresată lui H.-R. Patapievici: „Crede ICR-ul că trăieşte pe o altă planetă, unde nu există conceptele de demnitate personală şi de integritate morală în ştiinţă?“.