Romania nu sufera de prea multe reforme, ci de prea putine. Argumentul dupa care coalitia guvernamentala ar pierde alegerile pentru ca plateste un pret electoral la suferintele cauzate populatiei de reforme nu se sustine. Lucrurile stau exact invers. Neaplicarea unui program de reforme suficient de largi si de radicale este cauza scaderii standardului de viata si a declinului economic. In 2000 putem vedea ca, in mare masura, toate partidele care au guvernat au aplicat politica pasilor marunti. Miezul dur al economiei comuniste nu a fost atacat frontal de nimeni. El ramine puternic, masiv in centrul economiei romanesti de tranzitie. Doar 25% din activele acestei economii au fost privatizate. El blocheaza aparitia unei economii de piata veritabile. Aici e toata chestiunea.
Incapabila sa demoleze acest miez, coalitia 1996-2000 a asaltat fiscal sectorul privat, zona intreprinderilor mici si mijlocii pe care in 2/3 din cazuri le-a si falimentat. Capitalismul romanesc in statu nascendi a primit astfel o grea lovitura. Asta permite acum fortelor politice de stinga, in ascensiune, sa spuna ca vor lua masuri de insanatosire a acestui sector. Ceea ce pare paradoxal. Burghezia romana sa se vada salvata, incurajata, promovata de adversarii ei naturali. Si sa fie martelata, ingropata – cum s-a intimplat in ultimii ani – de aliatii ei naturali.
Raportul UE de la Bruxelles este un bilant trist. Al exasperarii, al neputintei clasei politice romanesti pe ansamblu. E deplasat sa consideri – asa cum au facut-o unii comentatori – ca in ultimele 10 luni, guvernarea Isarescu se face vinovata de raminerile in urma. Aici e o boala veche. Ca este nevoie de o schimbare este limpede. Ea se va produce in noiembrie/decembrie. Schimbarea este ceruta si de UE, de FMI, de WB.
Chestiunea care se ridica este: ce fel de schimbare este asteptata. Cred ca este vorba de una radicala, reformatoare. Mai energica si mai capabila sa isi asume riscuri politice. Se va produce o asemenea schimbare in Romania anului 2000? Cred ca nu. Exista o uriasa rezistenta la schimbare in societatea romaneasca. De 10 ani redistribuim – cum s-a spus – saracia. Fara sa facem schimbari in modul nostru de existenta. Nici drame, dar nici reforme. Acesta pare sa fie pattern-ul general acceptat. Nu exista inca o massa critica reformatoare, care sa impuna schimbarea de curs. Fortele politice oglindesc aceasta realitate. Si inca, acestea sint mai conservatoare decit societatea romaneasca.
Sensul schimbarii care se va produce la acest sfirsit de an este in directia opusa celei care ar fi de dorit. Populatia vrea sa faca unu doi pasi inapoi, la pasul facut inainte. E un tango cu istoria. Sa luam nota de aceasta situatie, sa o acceptam pentru un timp. Gradul de suportabilitate a fost depasit. Intirzierile in derularea reformei au costuri chiar mai mari decit reforma. Faci, nu faci reforma, pierzi alegerile. Actuala coalitie, ca si PDSR au crezut ca daca nu sint prea radicale cu masurile de reforma se vor mentine la putere. Cum se vede, nu este adevarat. Aceasta e lectia. Pentru Romania vine tardiv. Platim cu cresterea decalajului care ne separa de Occident, dar si de alte tari din fostul bloc sovietic.
Intrebarea care ramine este daca in viitorii 4 ani acest decalaj se va micsora. PDSR are avantajul de a putea costrui un guvern mai omogen. Dar are dezavantajul optiunii sale mai putin reformatoare decit cea a coalitiei care paraseste puterea acum. Sigur, optiunea politica e una, si practica e alta. Nu ajunge sa te declari liberal sau prooccidental pentru a reusi. Experienta ultimilor 4 ani arata clar acest lucru. Cum nu e obligatoriu sa ratezi pentru ca esti de stinga. Stinga nu este incompatibila cu reformele. Polonia si Ungaria anilor ’90 sint bune exemple. Ce se va intimpla in Romania, nu stim. PDSR ramine marea enigma a acestor alegeri. Oferta sa politica este ambigua, are destule contradictii. PDSR face greseala, repetind-o pe cea a CDR din 1996, de a incerca sa multumeasca pe toata lumea. Lucru imposibil. Ori multumesti un electorat defavorizat de reforme, exasperat de saracie, de nesiguranta, ori te sprijini pe segmentele dinamice ale societatii, si satisfaci standardele UE si NATO. Sint impreuna. Aici se consuma alt tango. Unu-doi pasi intr-o directie, unu-doi pasi in cealalta. Acesta este spectacolul la care vom asista in anii care vin. Cercul vicios nu se va rupe nici cu aceste alegeri. Gradualismul, politica pasilor marunti, dublul standard, prudenta vor fi in continuare trasaturile tranzitiei romanesti. Marea confruntare, marea optiune se amina totusi cu inca 4 ani.

