OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am calatorit pina aproape de capatul lumii, la Buenos Aires, ca sa descopar locurile unde s-a nascut si isi traieste zilele si noptile tangoul. In secolul nouasprezece, acest dans aparte a inceput sa umple barrios-urile, „cartierele“, de tristetea si nostalgia lui. Da, da. De tristete si nostalgie. Aceasta senzatie o inspira in copilaria sa tangoul, fiind mai degraba o expresie a unor sentimente de nesiguranta, parasire, de inima albastra. Oamenii suspinau in suflet si miscari pe patratul de lemn lucios si se aflau in plina criza existentiala, punindu-si, totodata, intrebarea cu deplina justificare, scapati de graba treburilor si obligatiilor zilnice: ubi sunt, quo vadis?
Pe atunci, tangourile nu erau un soi de romante lacrimoase, menite sa trezeasca un oftat adinc, nu erau neaparat compuse pentru a fi ascultate de batrini cu ochii pierduti in amintirile tineretii. In tangourile din perioada lor initiala si chiar din cea interbelica, vocile rasunau adesea, supuse de moda vremii, cu tremolouri siropoase. Abia mai tirziu a evoluat tangoul, devenind ceea ce este azi. Poate ca s-a prefacut in ceea ce reprezinta astazi pentru oameni abia dupa experienta apocaliptica a celui de-al doilea razboi mondial. Si-a pastrat, dar si-a si accentuat senzualitatea, a devenit vesel, pentru a reitera dragostea si setea de viata, in fata unui zid al mortii. Viata care este trebuie sa invinga moartea.

Tinerii de azi din Argentina iubesc si cultiva tangoul, deoarece este un dans deosebit de senzual, dar si pentru ca da friu liber inventivitatii. Ei se intilnesc in locuri numai de ei stiute si il danseaza cu iubitii, cu prietenii. Seara, la „Café Ideal“. De la miezul noptii, se aduna in „Salon Canning“. Nu-i un loc prea elegant, ba pare chiar putin neingrijit; aici se serveste o bere ieftina si un vin popular, dar bun. De cum ai trecut pragul, simti insa aerul intimitatii. Aproape ca te simti jenat, ca si cum ai da buzna la un chef intre prieteni unde n-ai fost invitat. Si-a pastrat acest salon de tango spiritul: plecat de la oameni obisnuiti – din cartiere marginase ale capitalei Argentinei –, care in momentul dansului devin altceva.
Fara lux, deloc simandicos, tangoul apare si dispare pe parchet precum o minune.
Aici, la „Canning“, vin buenosairezi „in“, cunoscatori, cum ar zice englezul. Majoritatea se cunosc unii pe ceilalti, se saluta si danseaza. Daca nu se stiu, un tango reusit leaga o prietenie. Perechile se schimba, deoarece si stilul partenerilor difera.

Sa-i privesti pe argentinienii dansind tango e ca si cum ai lua parte la un ritual magic. Totul, de la felul cum femeia isi asaza mina pe umarul barbatului, elegant si sensibil, aidoma unui sarut, la gestul lui de a o cuprinde de solduri, delicat, dar cu fermitate, caci el o va conduce in timpul dansului, lasindu-i, totusi, libertate de miscare si de inventie, totul, pina la modul cum incep sa-si aleaga pasii – dupa ce asculta citeva secunde ritmul melodiei, pentru a pune la cale stilul pe care-l vor folosi –, alunecind, aproape, pe parchetul cu stralucire discreta, ajutata de semiobscuritate. Lumina trebuie sa fie difuza, pentru a nu distruge misterul. Totul se transforma intr-un fel de act magic colectiv la care participi, caci ai vrut sa fii alaturi de ei, cu ei, ca sa-i simti si sa incerci sa-i cunosti in ceea ce tu crezi ca ei esential si nimeni nu mai poate face.
Dragostea de a dansa, de baillar.
Senzualitatea dansului – o plutire dinspre el spre ea, dinspre ea spre el.
Dansul care poate fi mai intens decit o noapte de dragoste.
Ea tine, indeobste, ochii inchisi, lasindu-se purtata de ritmul melodiei si de bratele barbatului, pastrind in zimbetul de bucurie asternut pe chip senzatia de plutire. Are acea nostalgie a copilului care a visat intotdeauna ca va zbura, iar acum tocmai isi implineste visul la care atit de multa vreme a tinjit.

Din cind in cind cei doi se opresc. Ca si cum muzica ar sta in loc. Ca si cum timpul ar sta in loc. Ca si cum ar fi impietrit in stana de sare, precum sotia lui Lot, dar ea se prefacuse in stana de sare din pricina pacatului; dansatorii de tango, in Buenos Aires, s-au oprit o clipa din miscare de preaplinul ei, ca sa surida de bucuria dansului, povara prea greu de dus. Trebuie sa te eliberezi de ea pentru a putea continua.
Creeaza un contrapunct in ritmul dansului, dupa ce au dat jos bucuria de pe buze. Piciorul ei drept se muleaza pe pulpa piciorului lui sting, o uniune ferma, precum un act sexual, apoi isi coboara incet, ca o mingiiere, piciorul de pe genunchiul lui. Isi opreste miscarea piciorului pentru o fractiune de secunda. Apoi revine in frenezia ritmului de dans.
Pe chipul lor se citeste o bucurie adinca atunci cind se termina tangoul, cum n-am mai vazut, encantado.
Isi retrag miinile. Isi indeparteaza trupurile. Isi dezlipesc privirile. Ca si cum nimic nu s-ar fi intimplat. Se despart brusc. Tensiunea din intreaga sala scade. Se asaza la masa. Beau din cani vinul rosu de Mendoza. Tangoul s-a terminat.