OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mihai Zamfir
Jurnal indirect. Scrisori portugheze,
Editura ICR, Colectia „in oglinda“,
Bucuresti, 2006, 264 p.

Memorii, confesiuni, amintiri, eseuri, scrisori, jurnale intime, jurnale indirecte ori intelectuale, autofictiune, relatari de calatorie – reprezinta tot atitea modalitati de transformare a existentei in scriitura, de impartasire a unor experiente existentiale, probind astfel granita delicata, deseori insesizabila dintre interior si exterior, precum si raportarea, fie ea si involuntara, a sinelui la colectivitate. Odata cu umanismul, cind individul s-a transformat in obiect central al cunoasterii, iar eul a devenit obiect hermeneutic, interogatiile au vizat diverse compartimente ce-l compun, de la copilarie si viata personala, intima, pina la inscrierea sa in sistemul social, subiectivitatea intelectuala, ca expresie a problemelor de ordin moral, spiritual si ideatic, fondindu-se, deseori, pe evidente obiective ce permit extragerea unor semnificatii generale si reconstituirea personalitatii autorului.

Primatul vectorului cultural este categoric
Ca gen literar, scrisoarea are un statut ambiguu, heterogen, fiind in acelasi timp supradeterminat si plin de libertate, putind, intr-o maniera diferita, sa placa ori sa fie util lectorilor, si de aici perceperea sa ca „arta aplicata“ sau „utilitara“. Secolul al XVII-lea a consacrat scrisoarea ca gen literar, odata cu publicarea Corespondentei marchizei de Sévigné, parasirea spatiului privat permitind si diversificarea formelor epistolare, acesta fiind secolul in care scrisoarea devine „deschisa“, polemica, in special cu prilejul disputelor religioase dintre iezuiti si jansenisti. in mod paradoxal, aceasta forma cistigata pe „autenticitate“ a dat nastere unor fictiuni epistolare, cele doua directii, complementare, provocind statutul echivoc actual al textelor epistolare. Cit despre relatia dintre scrisori si jurnal, si aceasta este de cautat in acelasi secol, si tot la M. de Sévigné, ale carei texte epistolare iau forma unor serii sau a unui foileton, gratie retelei postale create de Richelieu, capatind astfel aspect de jurnal intim, deoarece devin regulate, constituind si o colectie de detalii despre viata cotidiana din timpul lui Ludovic al XIV-lea.

Secolul respectiv ne-a mai oferit „tablourile epistolare“ semnate de Vermeer, pictor atit de mult admirat de Proust, dar si niste scrisori devenite celebre, pe care, de altfel,
M. de Sévigné le cunostea – Lettres portugaises, care au marcat inceputul romanului epistolar (sint scrisorile de dragoste atribuite unei calugarite portugheze, desi mai rezonabila este ipoteza redactarii acestora de catre un scriitor francez, putin cunoscut, ce nu s-a dorit in ochii publicului decit traducatorul acestor texte).
inscriindu-se in traditia incontrolabila a legendarelor Scrisori portugheze, anul trecut a aparut la Editura ICR, integrat colectiei „in oglinda“, volumul Jurnal indirect. Scrisori portugheze, semnat de profesorul Mihai Zamfir, in care autorul a reunit Scrisorile portugheze publicate intre 1997 si 2003 in Romania literara. Scrisorile acopera perioada in care Mihai Zamfir s-a aflat in Portugalia in calitate de ambasador al Romaniei, dar si anii ulteriori chemarii sale in tara, din motive politice. Lectorul vizat este unul public, iar miza consta in cautarea unui ecou repercutat si nu doar satisfacerea egoista a nevoii de expresie. Nu eul este in joc, ci privirea unei persoane, scopul fiind acela de a intelege in adincime, prin detasare analitica, o seama de experiente, de intilniri, de lecturi, pentru a desprinde de aici semnificatii generale.

Politica si cultura sint cei doi poli ce structureaza insemnarile ce-si propun sa consemneze atent scurgerea timpului, un timp care, in cazul autorului de fata, se suprapune cartilor scrise sau citite, deoarece „chiar si in zilele dominate de social, de politic, de monden sau de plictiseala, cartile vor pindi mereu din umbra“. Primatul vectorului cultural este categoric (fara intentia retragerii in turnul de fildes!), atita timp cit „varietatea culturii este infinita“, iar „monotonia repetitiva a politicii te oboseste repede, ca tot ce tine de fundalul existentei cotidiene“. Politice ori culturale, temele scrisorilor permit urmarirea „obsesiei“ autorului si a motivatiei ce a insotit permanent impartasirea unor ginduri ori sentimente: „Comentind critic ceea ce se intimpla pretutindeni in lume, aratam directia spre care as fi vrut sa se indrepte propria mea tara“. Mihai Zamfir recunoaste ca a incercat sa contribuie la civilizarea spatiului romanesc in unicul mod care ii este accesibil: adica scriind. Este un mod de implicare construit pe posibilitatea utilizarii culturii cu o larga deschidere catre social, vadind unitatea vietii spirituale, independente de situarea geografica a autorului, pasiunea pentru idei si valori, precum si asumarea responsabila a statutului de cetatean roman. Pendularea romano-portugheza nu este doar apanajul scrisorilor, fiind de gasit si in romanul aparut anul trecut la Polirom – Se innopteaza. Se lasa ceata, roman ce vine sa reconfirme atasamentul autorului pentru Portugalia.

Conceput ca un schimb de scrisori intre patru personaje, urmarind iubirea neobisnuita dintre romanul Petru (Pedro) Cosmovici si portugheza Isabel Nogueira, romanul de dragoste este dublat in permanenta de un roman al exilului, tribulatiile intime capatind relevanta doar pe fondul crizei provocate de regimul comunist, personajele care corespondeaza fiind toate plecate din tara in care s-au nascut. Este vorba de patru intelectuali ce pun astfel in discutie conditia acestei categorii sociale, atit in regimul totalitar, cit si dupa instaurarea democratiei, tarele romanesti denuntate dovedindu-se unele cu efect durabil, ce le-au modelat identitatea psihologica.
Chiar si dupa ’89, fostul refugiat politic se simte prizonier in Romania, tara care continua sa traiasca in comunism, dar fara comunisti, devenind, paradoxal, tara exilului: „eu nici macar nu mi-am ales tara de exil, m-am nascut pur si simplu in ea, fara sa ma fi intrebat nimeni. Traiesc in exil de cind ma stiu“. Pierzind Portugalia, resimtita ca adevarata patrie, Petru Cosmovici isi traieste restul vietii obsedat de reintoarcerea aici, la existenta normala: „La mine, existenta normala a insemnat o scurta paranteza in exilul de o viata“.

Tensiunea ideatica provocata de imaginea tarii ca „stare de spirit“ poate fi decriptata si in scrisori, in toate interogatiile, constatarile, dorintele ori revoltele discrete ce permit stabilirea unor afilieri de ordin ideologic sau estetic cu relevanta pentru spatiul romanesc. Consonante afective profunde, conexiuni surprinzatoare sint revelate cititorilor in stilul natural specific scrierilor epistolare, fara a abuza insa de estetica neglijentei, criteriul alegerii numelor proprii fiind acela al admiratiei personale, ori al interesului contextual. Astfel, poti afla ce il leaga pe Eminescu de Pessoa, pe I. L. Caragiale ori pe Vasile Alecsandri de Eça de Queirós, pe Ossip Mandelstam de Boris Pasternak si de Vasile Voiculescu, ori rolul pe care l-a avut Portugalia in destinul lui Carol II. O buna mostra a aptitudinii de generalizare decliseizanta este evocarea spectaculosului Carnaval de la Rio, simbol al sarbatorii la superlativ, dar care nu sugereaza decit Artificialul Infinit sau Infinitul Artificial ce ascunde Vidul, sarabanda aparentelor fiind sustinuta de femei transformate in obiecte inconsistente: „Cel mai somptuos dintre carnavalele lumii este un imn involuntar inchinat tarinei din care suntem facuti, inchinat ineluctibilei vanitas vanitatum.

Iar vesela si saltareata mitologie construita in jurul Carnavalului de la Rio, tot mai somptuos si mai mediatizat pe masura trecerii anilor, ne arata cel mult gradul de superficialitate al trairilor noastre cotidiene si imensa proportie de inconstienti din care se compune umanitatea“.
Sa locuiesti ani buni intr-o alta tara care iti devine o a doua patrie, in special prin identificarea cu dimensiunea culturala a acesteia, inseamna si posibilitatea de a sesiza contraste si de a-ti dori transplantarea unor realitati. Este cazul alegerile parlamentare din Portugalia, precedate de confruntari desfasurate cu voce scazuta, cele doua partide ce guverneaza alternativ tara promovind valori si idealuri similare: „Vom iesi cu adevarat la lumina atunci cind si la noi alegerile isi vor pierde treptat din importanta, iar optiunea se va face intre «foarte bine» si «excelent». in Romania, alegerile isi vor fi indeplinit cu adevarat rolul doar atunci cind – fara sa mai implice decizii dramatice – se vor transforma in festivaluri alegre ale civismului, intr-un corespondent politic al Festivalului George Enescu. Decit ca tinut din patru in patru ani“.

Si daca tot avem anul acesta onoarea de a fi capitala europeana a culturii, stiti ca in 2001 rivnita sintagma a fost atribuita oraselor Porto si Rotterdam? Si stiati ca, in timp ce olandezii au ales maniera traditionala specifica unei astfel de sarbatori, Porto a ales o varianta originala ce a constat in renovarea totala a orasului insusi, dirijind cea mai mare parte a fondurilor europene si nationale spre restaurarea propriului patrimoniu arhitectural? Si stiti ce anume individualizeaza ziua nationala a Portugaliei? 10 iunie este data la care murea in mizerie marele poet Camões si astfel, la data respectiva, nu se omagiaza istoria in actiune, ci Spiritul, marcind si un fel de remuscare nationala eterna, modul de a sarbatori fiind la rindul sau original, deoarece festivitatea se desfasoara, de fiecare data, in alt oras de provincie, ocazie cu care acesta este modernizat.
in ciuda aspectelor caleidoscopice surprinse, se remarca unitatea si consecventa ideilor, a atitudinii, permanenta unor criterii, melancoliile recunoscute fiind unele vertebrate, iar optimismul ce razbate din mai toate paginile este departe de a fi expresia unor utopii, pentru ca sperantele sunt legate mai ales de sporirea exponentiala a inteligentei, datorita careia le pire n’est jamais sûr.