OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Cazul Doinas„ este extrem de semnificativ; nu pentru intelegerea dramei poetului (despre ea nu stim deocamdata nimic), ci pentru constatarea unor inclinatii atitudinale profund inradacinate, a unor reactii care ne definesc: dezinteresul selectiv pentru adevar („in acest caz, adevarul nu ma intereseaza!“); suficienta aroganta („stim noi mai bine ce e cu adevarat important!“); spiritul tribal („exista oameni intangibili“ – cu totul intimplator, e vorba totdeauna de unul dintre „ai nostri“!); naravul „avocatesc“ (nu conteaza faptele ca atare – ci succesul pledoariei).
Nimeni nu va fi surprins sa constate asemenea reactii printre politicieni. „Cazul Serban Mihailescu“ este exemplar: cind corupatorul (asumindu-si candid vinovatia) a denuntat notoriul personaj (probabil nu fara temei – dovada: oportuna demisie), reactia prima a liderilor PSD a fost aceea de a deturna atentia de la pacatele politicianului presupus corupt la cele ale corupatorului: „si cel ce da mita este vinovat!“, au exclamat ei cu o deplasata (si deplorabila) exuberanta moralizatoare. Nu s-a spus (cum era corect) „vom cerceta!“, pur si simplu pentru ca noi nu ii cercetam pe ai nostri; stim ca nu pot fi vinovati sau, cel putin, ca vina lor nu conteaza.

Mult mai surprinzatoare este insa raspindirea aceluiasi reflex printre cei pe care ne-am obisnuit sa ii consideram membrii „elitei“ intelectuale. Cind A. Paunescu a denuntat colaborarea lui Doinas cu securitatea, reactia (aproape unanima) a „elitei“ a fost sa deturneze atentia de la presupusa culpa a poetului ardelean la tarele (absolut autentice, ma grabesc sa spun) ale versificatorului oltean. Nu sugerez ca cei ce alcatuiesc „elita“ culturala sint oameni de acelasi calibru cu membrii efemerei „elite“ politice autohtone – diferentele sint, bineinteles, astronomice. Dar exista si vreo doua-trei lucruri comune: dezinteresul pentru adevaruri incomode, disponibilitatea de a accepta senin, dar selectiv, culpa morala si suficienta aroganta. Nimeni nu este intrigat de ce s-a intimplat de fapt. Nimeni nu vrea sa afle tot adevarul. Toti stiu; stiau deja; sau se asteptau. Iar cind faptele au prostul gust sa persiste, liderii nostri (de partid sau de opinie morala) decreteaza ca ele nu conteaza. Stiu ei mai bine ce e cu adevarat relevant!

Sa luam lucrurile pe rind. Orice intelectual trebuie sa aiba (scuzati banalitatea!) o „pasie pentru adevar“. Printre (actualmente) mult hulitii intelectuali francezi, printre (actualmente) diplomatic neglijatii intelectuali germani, in Anglia sau in America de Nord, dezvaluiri de genul celor facute de A. Paunescu ar fi declansat o imensa mobilizare pentru (re)stabilirea faptelor, aflarea amanuntelor, cautarea cauzelor si a circumstantelor atenuante, intelegerea (teoretica, dar si morala) a fenomenului. Nu e deloc cazul la noi, unde o mobilizare (surprinzator de prompta) a existat, dar nu pentru a cerceta (faptele sau sensurile), ci pentru a bagateliza. Literatii „canonici“, ca Nicolae Manolescu, au declarat calm ca faptul se cam zvonea, dind de inteles ca el nu e de natura sa suscite atentia – aproape ca i-am auzit murmurind: il n’y a pas de quoi fouetter un chat… Tinerii, plini de fervoare, si-au dat brusc seama (odata cu Cristina Modreanu) ca au mare nevoie de modele – dezvaluiri de acest fel ameninta sa ii lase (sarmanii!) fara nici un reper exemplar: „de ce imi spui adevaruri de prost gust? nu cumva vrei sa ma lasi fara modele?! Ia vezi...“. Cultura noastra sufera dictatul bon ton-ului, arbitrii acestuia nu pot fi pusi in discutie, iar adevarurile incomode sint demise dintr-un gest. Eseistii si oamenii de idei au strimbat si ei din nas, tot in stilul bon ton-ului suveran, anuntind sfidator, ca Virgil Nemoianu, ca pur si simplu chestiunea nu-i intereseaza – nimic nu ar putea modifica imaginea tandra pe care o au despre distinsul poet transilvan.

S-a spus clar ca dezvaluirile nu sint decit parte a unui complot pentru exacerbarea si generalizarea confuziei morale nationale. Insa, daca e vorba sa ne axam mereu pe un proces de intentie, de ce n-ar pretinde oare si liderii PSD ca „atacul la ministrii“ sai este doar un complot al opozitiei? In asemenea cazuri, nu intentiile denuntatorului conteaza, ci faptele ca atare. Ca A. Paunescu va fi urmarit sa se disculpe, aratind ca si cei mai alesi sint patati, este, desigur, infinit probabil. Dar ca totul este rezultat al unui nedemn complot si ca n-ar fi aici nimic de discutat, analizat sau revizuit este infinit improbabil. Ar fi fost necesar ca asemenea dezvaluiri sa ne tulbure. O cascada de intrebari ar fi trebuit sa izbucneasca: era Doinas santajabil? (nu ca fiu de chiabur, cum se aminteste, caci „originea nesanatoasa“ nu era temei suficient; existau alte motive de santaj – oare nu vrem sa le discutam?); cind, sau mai bine zis, de cind?; cum?; si, mai ales, de ce tacerea de dupa 1990?; un esec pur personal (in asumarea raspunderii) sau un (binecunoscut) instinct national de a oculta adevarurile incomode, de a cultiva imagini imaculate pentru personalitati?; de ce n-a dorit Doinas sa urmeze exemplul sinceritatii lui Al. Paleologu?; ce ne spune acest refuz despre el?; mai sint valabile scuzele?; si, in final, l-am cunoscut oare cu adevarat pe acest om?

Toate aceste interogatii s-ar fi formulat neintirziat in orice tara occidentala, unde corectitudinea politica, pare-se, „face ravagii“; nu insa si la noi, unde aceasta pare deja „depasita“. In Romania, cultura interogatiei si a dezbaterii este mai subdezvoltata decit economia; prospera este in schimb traditia refuzului: daca nu se pot respinge faptele, se poate cel putin insinua ca ele nu conteaza. Doinas a colaborat cu securitatea; de ce? Refuz sa discut; nu despre Doinas. Despre culpele altora, da; despre Sadoveanu („pasunist“ si, ce e mai grav, om „de stinga“), despre Calinescu (si el mai curind „la stinga“ decit „la dreapta“, critic acid al exceselor mistice interbelice), da. Despre un membru al elitei noastre ca Doinas, nu, deloc, niciodata. In acest caz, sint paralizat de admiratie (sintem, cum se stie, specializati in gesturi de iubire pentru ai nostri). Nu este, cu siguranta, nimic rau in a iubi si a admira, dar e ceva profund malefic in refuzul de a cerceta, analiza, discuta – cind admiratia devine pretext de ocultare, cadem in sfera tribalismului: despre ai nostri, numai de bine. Adevaratul intelectual vede o atare „dezvaluire“ ca motiv de reluare a reflectiei morale si politice, de regindire a situatiei si a tragismului ei, ca ocazie de a se intreba daca ar fi putut, el insusi, ajunge la ceea ce Doinas (se pare) a ajuns – examinare indispensabila, chiar daca dureroasa. Nu insa si la noi.

Caci in Romania, in lipsa pasiunii pentru adevar, domina cultura pledoariei avocatesti: orice fapt devine doar pretext pentru o noua pledoarie partizana – febrilitatea tiradei, in locul febrilitatii cautarii. Instinctul nostru nu este de a pune intrebari si de a cauta raspunsuri (inclusiv asupra fiecaruia dintre ai nostri); noi stim, si nu ne ramine nimic altceva de facut decit sa concediem interogatia.
In cazul de fata nu pot exista decit doua justificari. Prima: „Doinas este prea mare poet pentru a fi supus analizei morale“. Confuzie capitala: caci nu este vorba de a judeca/diminua poetul, ci de a judeca omul, personalitatea sa morala (si rolul sau de „exemplu“!). Evident, nu Doinas va fi acuzatul intr-un proces al comunismului; dar povestea lui nu e irelevanta pentru intelegerea acestuia. A doua: „Stim ca Doinas a fost un om ales, cazuistica morala nu are aici rost“. Cine da aceasta sentinta tradeaza insa o suficienta brutala: nu stim niciodata destul despre nimeni, fiecare om poate fi obiect de reevaluare morala; exceptarea oricarei fiinte umane de la (re)evaluare anuleaza insusi sensul moralei (fondat, cel putin de la Kant, pe universalizabilitatea imperativelor).

Nu poti fi exponentul Adevarului si al Purificarii morale (si nici macar comentator coerent), aplicind aceste cerinte numai altora, niciodata celor pe care ii simtim ai nostri; nu poti acorda o dispensa morala nici macar lui Doinas, dupa cum nu poti acorda o atare dispensa nici lui Calinescu; daca ii intrebi pe unii „de ce n-au ales puscaria in locul obedientei“, trebuie sa pui aceasta intrebare tuturor. Inconsecventa te anuleaza ca ginditor moral – mic detaliu ignorat in peisajul autohton, unde a existat mereu (si persista) tendinta de a stigmatiza demonstrativ lasitatile si oportunismele de o culoare politica, in timp ce simpatiile de culoare opusa (indreptate spre extremismul de sens contrar) sint generos trecute cu vederea. Un intelectual de stinga, fie el si Noam Chomsky, cel mai important lingvist al secolului XX, devine, la noi, un „degenerat“ (limbaj de trista amintire, reluat de Mircea Mihaies in Romania literara Nr. 35/2003, p. 2 – asa se manifesta spiritul „liberal“, „european“, à la roumaine!); un intelectual de dreapta, insa, este neaparat un om pe care il iubim si admiram, pe care consideram deplasat sa-l punem in discutie.
Saraca schimbare, fata de epoca in care lucrurile stateau invers: plus ça change, plus c’est la même chose. Fiecare are dreptul la atasamente; dar cine isi bazeaza atitudinile pe atasamente, nu pe principii, trebuie sa inceteze a mima rolul de judecator moral. Ma tem ca in aceasta situatie sint, la noi, mai multe spirite alese decit credem.