Citind un nou poem de Ioan Es. Pop m-a
frapat asemănarea artei sale poetice cu aceea a lui Tudor Arghezi.
Într-un eseu scris despre acesta din urmă („Arta galeriilor
sufleteşti. Note despre Arghezi“, în Observator cultural, 8
noiembrie 2007) am citat o confesiune în proză a autorului
Psalmilor: „Nu am talent, am o tulburare. Cuvîntul îmi
vine greu în condei. Îl şterg de zece ori şi tot nu
l-am găsit. Mă sîngeră fraza, mă doare. Sînt bolnav
de ceva, bolnav de nedesluşit şi dorm neîntrerupt. Un singur
lucru le cer oamenilor care mă iubesc, să nu mă cheme. Că dacă
sînt în stare să fac ceva, nu pot izbuti în ropot
şi alarmă: îmi trebuie liniştea de la început, aceea
în care plutea peste ape cuvîntul. Dumneata crezi că
lucrez ca o maşină de tipar, că pui hîrtia, învîrtesc
de roată şi iese scris. Nu, dragul meu! Nu m-am născut înzestrat
cu facilităţile pe care mi le-aş dori. Capul mă apasă ca o
piatră. Am ajuns la sîmburele ţărînii pe dedesubt, pe
unde trebuie să sfredeleşti şi să deschizi o galerie, pas cu pas,
palmă cu palmă. Mă lupt de moarte cu ogorul meu, din care ţîşneşte
rar o vînă de argint: mă duc pînă la ea cu lopata.
Cîtă forţare îmi cere mie, ca nimănuia, orice bob de
nisip, e de neînchipuit. Lăsaţi-mă singur, le spun
prietenilor mei, şi nu vă supăraţi“.
„dacă n-aş fi silit să vorbesc,/
n-aş fi vorbit niciodată./ pînă la şase ani nu mi-au
cerut-o/ şi a fost bine, pentru că stăteam sub vorbire/ ca sub un
clopot de fontă perfect ermetic. (…) chiar şi astăzi vorbesc
doar cu spaimă,/ pentru că locuiesc tot acolo, sub clopot,/ iar
vorbirea îmi face rău./ n-am nimic de spus în vorbirea
umană,/ unde totul este întîmplare şi zarvă.“
Acestea sînt cuvintele lui Ioan Es. Pop din poezia al cărei
titlu, ca de atîtea ori la el, este identic cu primul vers.
Asemănarea se vede cu ochiul liber. Şi
la unul, şi la celălalt poezia este un lucru, un fapt, o limbă
străină de limba normală, cotidiană, folosită pentru comunicarea
de zi cu zi. Ultima e parcă profană, prima e sfîntă. Şi
pentru că e sfîntă, e ascunsă şi e greu să ajungi la ea.
Mulţi cred că talentul e un fel de har dumnezeiesc: cine-l are
alege ce vrea el şi cum vrea el dintr-un imens depozit de cuvinte.
În realitate, poţi să ajungi acolo foarte anevoios, sîngerînd
şi luptîndu-te cu tine, fiind mereu la limită. „Pas cu pas,
palmă cu palmă“, amintindu-ţi de clopotul vorbirii sub care
stăteai „şi a fost bine“. Poetul e Orfeu care coboară în
Infern.
Dacă există acolo, atunci există şi
aici: un spaţiu care nu e credibil, nu e fiabil, în care abia
mai poţi respira. Cele mai frumoase poezii ale lui Arghezi vorbesc
despre lupta pentru spaţiul, limba, fenomenele de acolo, despre
viaţa la limită, zbuciumul, zvîcnirea care te-mpinge spre
acel acolo şi care nu te lasă să te odihneşti nici o clipă. Aici
nu e nimic interesant, aici e totul tern, întunecat, urît,
inform, puţin.
Văduva neagră, zîna bună,
doamna gri
Dar, desigur, se văd şi deosebirile.
În poezia lui Arghezi, „florile de mucigai“ mai păstrează
încă ceva din demonicul tragic, din urîtul mitologic,
din „fleurs de mal“ baudelairiene. Hidosul, slutul, hoitul
argheziene seamănă cu văduva neagră a tuturor timpurilor, care te
atrage prin înseşi primejdiile pe care le bănuim cînd o
vedem. Ceea ce nu înseamnă că nu ştim de ce e în
stare, mai mult, ştim şi de femeia cealaltă, zîna bună, cea
plină de dragoste curată şi de iubire maternă. Urîtul este
doar o temă, un motiv, o latură, o alternativă a poetului al cărui
prim volum a purtat, nu întîmplător, titlul Cuvinte
potrivite.
ieudul fără ieşire promitea o cu
totul altă lume, lume care stă sub semnul doamnei gri. Litere mici
la tot pasul, virgule ce apar aproape la întîmplare, în
tot cazul apariţia lor nu poate fi descrisă prin nici o regulă,
fraze picate din melancolie, frumoase şi poetice – în ele se
oglindeşte disperarea devenită calmă şi obişnuită, dar care
păstrează totuşi forţa elementară a disperării.
Deosebirea dintre cei doi poeţi se
vede şi mai bine dacă citim poezia dincolo. „Dincolo“ a fost
Promise-Land-ul, despre speranţa care a venit dinspre oraşe din
alte ţări: Viena, Budapesta, Belgrad („iubirea locuia dincolo.
norocul locuia dincolo. speranţa locuia dincolo. dumnezeu locuia
dincolo.“), dar care a dispărut şi care acum se află „undeva
pe-aproape, foarte pe-aproape. dar nu pe direcţia noastră de mers“.
Poezia lui Arghezi este o poezie amară
în care lupta nu încetează niciodată şi în care
vorbitorul nu se predă nicicînd. Acest „dincolo“ arghezian
ni-l închipuim asemenea galeriilor subterane, despre care am
citit în tableta Talentul meu din 1946: locuri întunecate,
deseori teribile, dar care există fără doar şi poate, în
care procesul descoperirii este anevoios, însă promite
rezultate. În lumea argheziană citim despre locuri despre care
ne iluzionăm că ar exista, locuri la care ne gîndim, fără
să încercăm să ne apropiem de ele; de aceea, lumea aceasta
este radical diferită de aceea a lui Ioan Es. Pop.
În cazul acestuia din urmă, se
poate da o explicaţie existenţială (dictatură comunistă etc.).
Dar, ca la mai toţi poeţii credibili, versurile celui care vorbeşte
despre ieud şi despre olteţului 113 bis nu se lasă înţelese
prin facile comparaţii cu realitatea.
Intrînd „dincolo“ începi
să te cerţi
Ca orice operă adevărată, poezia lui
Ioan Es. Pop creează o realitate mult mai adevărată decît
cea reală. Chiar şi în dictatură au fost unii care au
încercat să păşească „dincolo“. Şi după dictatură
sînt oameni care „au ajuns dincolo“, care nu au băut cu
Zoli şi cu Hans şi nu au locuit niciodată prin cămine. Nu
contează; pur şi simplu nu contează, aşa cum, nici dacă „intri“
în poezia lui Arghezi nu contează dacă te-ai certat cu
Dumnezeu sau nu. Intrînd începi să te cerţi, aşa cum
intrînd în Fraţii Karamazov, începi să te iei la
harţă cu Ivan, aşa cum o deteşti pe Cătălina şi ţi-e milă de
Luceafăr etc. Capodoperele, marile lumi literare sînt
îngăduitoare şi nonşalante doar pînă la un punct.
Oricine poate intra şi opera nu-i va prescrie să se identifice cu
Ivan sau cu Mitea, cu „preafrumoasa fată“ sau cu cel care
pretinde a fi „nemuritor şi rece“.
Dintr-un alt unghi, aceste opere sînt
foarte exclusiviste: nu-l lasă pe cititor să treacă cu vederea
peste realitatea descrisă în text, să uite condiţiile,
împrejurările, coordonatele şi personajele acestuia. Poţi să
fii sau să nu fii îndrăgostit în momentul în care
citeşti De-abia plecaseşi, să fii certat sau nu cu persoana iubită
– citindu-l, trebuie să devii un personaj care înţelege
dilema poeziei. Literatura este în mod fatal, aproape tragic,
legată de cititorii buni. De aceea, speranţa poate exista în
afara versurilor lui Ioan Es. Pop; în ele, nu există nicicînd.
Nu e luptă, dragoste, prietenie,
ceaţa devine negură
Lucrînd la acest eseu m-am izbit
de o caracterizare făcută de Marguerite Yourcenar poetului grec
Cavafis şi citată de Petru Creţia în prefaţa volumului de
eseuri a autoarei Memoriilor lui Hadrian (veritabilă păţanie
culturală: un maghiar scriind despre doi români citeşte un al
treilea român, care scrie despre o jumătate franţuzoaică,
jumătate belgiancă, Yourcenar, care citeşte un grec…): „Cavafis
este inimitabil ş…ţ greaca se pretează mai bine decît
franceza la această gîndire pe cît de austeră pe atît
de suplă, la aceste efecte cu grijă calculate şi parcă făcute
din nimic“. Sublinierea ce îi aparţine lui Yourcenar ar
putea să-mi aparţină mie; versurile lui Ioan Es. Pop au aceleaşi
trăsături cu cele ale lui Cavafis: ţi se pare că sînt
făcute din nimic; sînt foarte economicoase („temperamentul
lui diferă de al meu pînă la punctul în care am fost
adesea tentată, greşind, să-l acuz de zgîrcenie“, continuă
Yourcenar), fără podoabe poetice şi totuşi tensionate, cumva.
Cine ştie cum e să ai o aventură
interzisă? Dacă ştim, ştim şi de la acest grec teribil de
cumpătat care spune extrem de puţin şi, prin însuşi puţinul
ăsta, foarte mult. Cum e să trăieşti pe un tărîm care nu
are „dincolo“? Dacă ştim, ştim şi de la acest român cu
limba austeră, suplă şi melancolică, poet al mărginitului fără
margini.
Aş face încă două observaţii.
În primul rînd, rimele dure ale lui Arghezi, ritmul lui
lungit de pasiune („Pentru credinţă sau pentru tăgadă,/ Te caut
dîrz şi fără de folos./ Eşti visul meu, din toate, cel
frumos/ Şi nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.“ –
Psalm: Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere…) descriu o
luptă crîncenă, dar care este luptă – şi lupta e
dătătoare de speranţă prin însăşi definiţia ei. La Ioan
Es. Pop, lupta s-a dat cu mult timp în urmă sau poate că nici
nu s-a dat. Oricum nu contează; peisajul vorbeşte de la sine. Aici
n-o să fie luptă, n-o să fie dragoste, prietenie, Dumnezeu n-o să
fie nimic: toate s-au sfîrşit într-un gri cu nuanţă
neagră, într-o ceaţă care poate ajunge negură.
Pe de altă parte, dacă în
lirica argheziană sînt îmbrînciri aprige, atunci
sînt şi clipe de pace foarte frumoase. Un singur exemplu:
Belşug, acest pastel mult mai grav decît tot ceea ce am
întîlnit pînă atunci în literatura română,
departe de romantismul ieftin al pastelurilor alecsandriene şi de
lumina lui Coşbuc, această poezie creează într-adevăr
atmosfera comuniunii omului, a naturii şi a lui Dumnezeu: „E o
tăcere de-nceput de leat./ Tu nu-ţi întorci privirile-napoi./
Căci Dumnezeu, păşind apropiat,/ Îi vezi lăsată umbra
printre boi“.
Nimic din toate acestea nu i-a fost dat
lui Ioan Es. Pop. În această privinţă putem afla totul din
începutul poemului viaţa de-o zi şi anume din prima parte, 12
octombrie 1976: „de patru generaţii, în dosul casei noastre
curge/ un pîrîu cu sînge întunecat“. Ca de
obicei, nu se ştie de ce şi din ce motiv se află exact acolo (în
această operă, răspunsurile sînt aproape interzise de un for
mult mai înalt), fapt e că acest pîrîu există şi
trebuie ascuns. Natura, locul de scăpare a multora vreme
îndelungată, la Ioan Es. Pop este un loc la fel de întunecat
ca şi oraşul, cartierul şi căminul – un no exit imens şi
etern.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters