După ce, în Katyn (film
nominalizat la Oscar anul trecut), a abordat un subiect de mare
interes naţional, dar şi personal (tatăl său fusese printre
numeroşii ofiţeri polonezi ucişi de sovietici în masacrul
din 1940), maestrul cinematografiei europene, Andrzej Wajda, revine
pe marile ecrane (deocamdată din Polonia, de pe 24 aprilie) cu o
poveste la fel de personală, dar, în acelaşi timp, cu certe
semnificaţii universale. În mare, tot despre moarte este vorba
şi în Tatarak, ba chiar despre dispariţia unui om care, de-a
lungul vieţii, i-a fost la fel de apropiat regizorului ca propriul
tată (Andrzej n-avea decît 14 ani la data tragicelor
evenimente din pădurea Katyn): un vechi şi bun prieten, directorul
de imagine Edward Klosinski, cu care a colaborat la multe titluri
importante ale carierei sale, precum Pămîntul făgăduinţei
(1975), Omul de marmură (1977), Domnişoarele din Wilko (1979) sau
Omul de fier (1981). Apreciatul operator polonez, care mai lucrase cu
regizori importanţi – Krzysztof Kieslowski, Jerzy Stuhr, Krzysztof
Zanussi, dar şi Lars von Trier (la Europa) –, s-a stins pe 5
ianuarie 2008, în braţele soţiei sale, actriţa Krystyna
Janda – şi ea o bună prietenă şi veche colaboratoare a lui
Wajda (a debutat în Omul de marmură, ocazie cu care l-a
cunoscut pe Klosinski).
Totuşi, filmul, care a avut premiera
mondială anul acesta la Berlin – unde, prezentat în
competiţie, a primit Premiul „Alfred Bauer“, destinat filmelor
inovatoare pentru a şaptea artă –, are, de fapt, un alt punct de
origine. Tatarak (tradus în engleză Sweet Rush, titlul trimite
la o plantă acvatică, cunoscută la noi sub multe denumiri, precum
„obligeană“, „buciumaş“, „calamar“, „cin-de-apă“,
„trestie mirositoare“ şi chiar „tartarachi“, şi utilizată
în prepararea medicamentelor – are şi calităţi afrodiziace
– sau a parfumurilor) este numele unei povestiri a cunoscutului
prozator polonez Jaroslaw Iwaszkiewicz, după scrierile căruia Wajda
realizase deja trei filme: capodopera sa Pădurea de mesteceni
(1970), Domnişoarele din Wilko şi Noaptea de iunie (2002).
Veteranul cineast se gîndea de mult la o adaptare pentru ecran
a acestei povestiri, însă fusese întîrziat de
concizia textului, prea scurt pentru un lungmetraj, de unde nevoia de
a amplifica cumva povestea. Atunci cînd a găsit, în
sfîrşit, o modalitate de dezvoltare, graţie tinerei
scriitoare poloneze Olga Tokarczuk, şi s-a decis să realizeze
filmul, Wajda a aflat că actriţa sa principală, Krystyna Janda, nu
poate participa la proiect, din pricina bolii grave a soţului ei.
Aşa că filmările au început un an mai tîrziu, după
moartea lui Klosinski (căruia îi este dedicat Tatarak). Cînd
producţia se apropia de sfîrşit, actriţa i-a înmînat
regizorului cîteva pagini confesive, în care ea descria
ultimele zile de viaţă ale bărbatului iubit şi trăirile proprii
legate de despărţire; paginile fuseseră scrise în serile de
rememorare şi meditaţie pe care ea le-a petrecut singură, în
camera de hotel, după filmări. Cu acordul prietenei sale, Wajda a
decis să utilizeze în Tatarak acest text emoţionant –
citit, desigur, de însăşi Krystyna Janda. Aşa s-au născut
unele dintre cele mai intense momente ale filmului, în care,
prin „ochiul“ camerei lui Pawel Edelman, care pare la fel de
incapabilă să se mişte ca şi noi, o urmărim pe frumoasa actriţă
(uneori doar din profil sau din spate), stingheră într-o
încăpere străină, mobilată sumar şi luminată parcimonios,
şi îi auzim monologul din off, vorbindu-ne despre boală şi
moarte, dar şi despre iubirea conjugabilă, doar la timpul prezent.
Însă cea mai mare parte din film
ne prezintă viziunea lui Wajda asupra prozei lui Iwaszkiewicz, în
care Marta (interpretată de aceeaşi rafinată Krystyna Janda),
soţia cultivată, de vîrstă mijlocie, a unui doctor
provincial ce o iubeşte cu devoţiune, este atrasă irepresibil de
tinereţea şi simplitatea lui Bogus (Pawel Szajda), deşi acesta are
o iubită la oraş. Marta şi-a pierdut ambii fii în război
(detaliu care ar putea explica parţial afecţiunea ei pentru junele
Bogus) şi – lucru pe care soţul său are grijă să i-l ascundă
– suferă de o boală terminală. Cei doi, fiecare fascinat de
celălalt, îşi dau întîlniri „inocente“ pe
malul unui rîu, însă el are un final tragic: devine
captiv al rădăcinilor subacvatice de „tartarachi“ (pe care îl
culegea pentru ea) şi se îneacă, înainte ca Marta să
poată interveni. Aceasta este povestea, destul de melodramatică în
esenţă, care conferă noi dimensiuni filmului. Astfel, dragostea
dintre Krystyna şi Edward este contrapusă iubirii
imposibile/interzise dintre Marta şi Bogus, iar vitalitatea
ireverenţioasă a tinereţii – cumpătării autoimpuse a
maturităţii. Li se adaugă simbolul plantei ce dă titlul prozei şi
al filmului, al cărei miros profund, observă Iwaszkiewicz, este cel
al morţii.
Remarcabil în Tatarak este că
aceste două planuri, „real“ şi „ficţional“, comunică şi
se întrepătrund, căci Wajda introduce şi elemente
autoreferenţiale, punîndu-şi şi mai apăsat amprenta pe film
(el chiar apare, pentru cîteva clipe, în faţa camerei)
şi, prin distanţare de melodrama iniţială, ajungînd la
emoţia autentică, universală. La un moment dat, Krystyna Janda,
extenuată şi traumatizată (monologurile amintite îi
evidenţiază motivele), iese din rolul Martei şi, în filmul
despre film, părăseşte platoul, îndreptîndu-se spre o
„casă“ care nu-i mai oferă protecţie. Desigur, este tot un
rol, înscris în scenariu, însă acest nou moment
puternic funcţionează şi impresionează. Un motiv în plus
pentru care Krystyna Janda, foarte convingătoare în ambele
ipostaze de pe ecran, ar fi meritat premiul pentru rol principal
feminin la Berlin.
În ceea ce mă priveşte, Tatarak
mi se pare un film mai emoţionant, mai onest şi mai profund decît
Katyn, care păcătuia cînd prin academism, cînd prin
artificialitate. Chiar dacă nu se va bucura de acelaşi succes ca
predecesorul său (lucru, de altfel, explicabil: Katyn era aşteptat
de poporul polonez de cîteva decenii), Tatarak este un nou film
mare al lui Wajda, care dovedeşte că regizorul polonez mai are încă
multe de spus în arta cinematografică.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters