Prima secvență. Președintele Statelor Unite
și-a exprimat intenția de a impune o taxă suplimentară cetățenilor ale căror
venituri depășesc un milion de dolari pe an. Scurt și cuprinzător.
A doua secvență. Smart and clever, tineretul
care se dedă politicului în România. Nu am priceput de ce aceste școli de vară
de îndoctrinare politică trebuie să se încheie cu bairamuri demne de boierii
arnoteni.
Să revenim la Statele Unite. Declarația lui
Barack Obama nu a surprins. Congresmanii erau deja avertizați de Casa Albă că
vor fi obligați să ia măsuri draconice, în următorii zece ani, pentru a limita
deficitul bugetar american aflat mult sub cota critică. Niciodată Statele Unite
nu au fost atît de vulnerabile, sub raport financiar, precum se dovedesc în
aceste ultime luni. Situația poate degenera, deja sînt semnale rele. Economia
întîrzie să se relanseze, investițiile nu merg, nu se creează noi locuri de
muncă pentru a absorbi numărul mare de șomeri pe care statul american este
obligat să-l ducă în spate. Criza mondială nu e legată doar de nefastele
speculații financiar-bancare și de cîrdășiile dovedite ale unor grupuri, ci are
și un mare impact asupra opiniei publice.
Unii s-au îmbogățit peste măsură, în timp ce
alții trag mîța de coadă. Resentimentele pot răbufni și lua forme violente,
chiar în aceste zile cînd spiritele se încing pe străzile adiacente Wall Street
– în sudul Manhattanului, cum ar veni. Președintele Obama vine cu această
propunere. Care nu e chiar nouă și aparține unui mare bogătaș american. Warren
Buffet.
Acesta a reușit să strîngă, în cîteva decenii,
o avere considerabilă. A tot fost plasat prin primele locuri în clasamentele
celor mai bogați oameni ai lumii. Mereu în primii zece. Și, cu toate că este un
mare filantrop – el cedează în jur de 90% din ce cîștigă în scopuri caritabile,
ducînd o existență modestă, cu o alimentație frugală –, tot bogat rămîne. Nu ar
fi primul exemplu din istoria Statelor Unite. Nici Frick, Morgan sau
Rockefeller nu erau faimoși pentru extravaganțele lor. Warren Buffet a fost cel
care a indus ideea potrivit căreia oamenii bogați ai Americii să contribuie cu
sume mai mari pentru micșorarea deficitului bugetar.
Metodele haiducești nu mai pot fi puse în
aplicare
Chestiunea, onorabilă în sine, generează însă
mari dispute. De la cîte fire de nisip începe o grămadă era una dintre
interogațiile vechii filozofii grecești. De la cîte milioane de dolari venit pe
an începe bogăția? De la 100.000 de dolari, de la 500.000, de la un milion de
dolari pe an venit, de la cît?
Puterea și forța Statelor Unite – în general
ale statelor capitaliste – s-au bazat pe clasa de mijloc. O solidă și prosperă
clasă de mijloc a creat premisele unei economii în expansiune, o piață liberă
activă și un consumism care a generat profit. Profit egal plus-valoare, motorul
capitalismului. Nu e nevoie să-l combatem pe Marx cu înverșunare. Școlile de
gîndire de la Frankfurt și Chicago l-au studiat cu alți ochi decît cei de la
Ștefan Gheorghiu. Bref, ce va face America la propunerea lui Barack Obama?
Dar în România ce va fi? Ar putea avea o
astfel de inițiativă un efect în România? Sau noi, fiind o guvernare de
dreapta, nu putem aplica astfel de măsuri „populiste“, dacă ar fi să ne luăm
după glasul luărilor de poziție și de cuvînt ale actualei Administrații? Nu
avem la îndemînă calcule complexe din care să rezulte cîți bani ar mai intra în
bugetul statului printr-o impozitare suplimentară a celor bogați. Repetăm, nu
știm bine ce înseamnă asta și de la ce prag considerăm că un om este bogat (așa
cum există studii și cifre clare privind pragul de sărăcie al unei familii/individ).
Ne jucăm cu speculațiile, cînd situația, atît
în SUA, în UE sau în România, ar impune decizii pragmatice și eficiente.
Metodele haiducești de a lua de la bogați și de a da la săraci nu mai pot fi
puse în aplicare. Ar trebui inventat ceva nou. Care să și funcționeze. De la
economie și asigurări medicale, la educație, cultură, știință, tehnologie și
comerț.
Cum? Nu sînt în măsură să avansez soluții. Dar
aștept să cred în ele și să am încredere în ele.
Post-scriptum cu Mr. Jazz
Johnny Răducanu a fost, pentru mulți dintre
noi, Jazzul însuși. Poate alți muzicieni au fost mai talentați decît el. Poate
alți muzicieni au fost mai școliți decît el. Poate alți jazzmani au fost mai
ambițioși și mai răzbătători cu propriile lor însușiri. Dar Johnny Răducanu a
însemnat toate acestea și ceva în plus. A trăit jazzul ca pe propria viață.
Simplu, natural, firesc. Ca un solo de contrabas. Momentul lui de glorie și
fericire, cred eu, și poate sînt printre puținii în viață care mai pot confirma
acele secvențe, au fost clipele cînd a interpretat o compoziție proprie, Suita
carpatină, pe scena Ateneului Român. Nu-mi aduc aminte să-l mai fi văzut
vreodată îmbrăcat în frac. Era seniorial și plin de emoție. Atunci l-am văzut
lăcrimînd de-adevăratelea. Unica dată. Acum ar fi rîndul nostru, dacă mai
sîntem în stare de ceva. Parcă îi văd fața zîmbăreață: „Ce faci, armene, forget
it!“.
Good bye, brother!
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters