Autor: 
Categoria: 
În septembrie, Bogdan Georgescu
şi Irina Gâdiuţă (Ofensiva Generozităţii), Tania Cucoreanu
şi Andrei Ioniţă (Veioza Arte) s-au pornit cu trenul spre o comună
cu un pic peste 3.000 de locuitori din judeţul Bistriţa-Năsăud:
comuna Şanţ din Munţii Rodnei (da, numele i se trage de la un şanţ
de apărare). Acolo identifica Dimitrie Gusti, în 1935, o
fascinantă trupă de teatru rural, animată de un sătean,
Constantin Iugan, o tradiţie care există şi astăzi şi pe care
Bogdan Georgescu şi ceilalţi membri ai echipei îşi doreau
s-o documenteze ca fiind cea mai veche formă de teatru comunitar din
România.
Membrii actuali ai trupei, care
alcătuiesc distribuţia spectacolului Fermierii, sînt Cristina
Iugan, Alexandru Danci, Oltiţa Dănilă, Iacob Acu, Sofia
Ciuciuleac, Reghina Olari şi Daniela Domide – şi toţi sînt
pensionari; deşi şi-ar dori să transmită mai departe tradiţia pe
care o practică, nu prea au cui, în noua economie capitalistă
a patronilor, în care tinerii nu mai au timp să se „joace“.
Crearea unui spectacol (în vocabularul actual, ar fi mai
degrabă vorba despre un performance) nu cere mult timp, însă
presupune un antrenament de ani de zile – pentru că, în
afara liniilor generale ale poveştii şi a situaţiilor dramatice
principale, totul este improvizat şi adaptat de la o reprezentaţie
la alta. Nu există un text, ci doar un scenariu lax, nu există un
regizor – modul de organizare a grupului e non-ierarhic şi
non-auctorial. Seamănă, altfel spus, cu modul istoric de
funcţionare a commediei dell’arte şi are o similară funcţie
socială, de comentariu satiric asupra moravurilor locale:
spectacolele Teatrului Nescris din comuna Şanţ vorbesc despre
situaţii familiare membrilor comunităţii, cum sînt, înFermierii, finanţările UE pentru micro-ferme, care duc la
inventarea de strategii întreprinzătoare (cum ar fi să
declari că ai o sută de oi cînd de fapt ai zece, umblînd
apoi după cineva care să-ţi împrumute alte 90 în caz
de control de la Uniune), vînzarea de produse agricole la piaţa
din oraş, viaţa cotidiană de la sat, cu ţigănci vînzînd
perdele, crîşma care nu mai dă „jinars“ (ţuică) pe
datorie, femei care umplu cu bere „fidileşul“ de lapte etc. Şi
destulă politică, aşa cum ajunge ea, prin televizor, în
zonele atît de îndepărtate de centrul puterii.
Interpreţii, care-şi păstrează pe scenă propriile nume,
alternează costumul popular cu îmbrăcămintea de oraş, în
funcţie de personaj (costumul modern e un indiciu pentru autoritate
şi/sau non-apartenenţa la comunitate), recuzita fiind în
principal alcătuită din obiecte tradiţionale, pe care nu le
fetişizează, sînt folosite cu funcţia lor de bază
(recipient pentru lapte, cîntar ş.a.).
Ba mai mult, relaţia interpreţilor cu
obiectele pe care le folosesc are un tip de concreteţe care încarcă
ceea ce se întîmplă pe scenă cu o cantitate
suplimentară de real (fără intenţia artistică a naturalismului,
de vreme ce membrii echipei nu sînt preocupaţi de chestiunea
întreţinerii unei iluzii perfecte). Mai ales avînd în
vedere că una dintre cele două scenete ale Fermierilor e o
povestioară cu morală de la piaţă – o ţărancă îşi
întinde marfa, negociază ba cu unul, ba cu altul, fiecare cu
propriul scenariu de negociere, pînă în momentul în
care o clientă cusurgie se deconspiră ca fiind de la Protecţia
Consumatorului, o ia la întrebări despre preţuri afişate,
cîntare electronice şi case de marcat, îi trînteşte
dispreţuitoare ciolanul afumat, prunele, fasolea, măciuliile de mac
şi sticla cu jinars de casă, dar pleacă mulţumită cu o parte din
ele în geantă, drept peşcheş.
„Produsul“ unei astfel de practici
teatrale nu e şi nu va fi niciodată un obiect estetic, ceea ce
urmăreşte ea nu este excelenţa în raport cu un set
prestabilit de reguli artistice, excelenţă accesibilă unui public
socializat în sistemul de coduri ale teatrului. Ceea ce nu
înseamnă că abilităţile actoriceşti ale echipei Teatrului
Nescris nu sînt remarcabile, ci doar că talentele lor
improvizatorice, de relaţionare, observaţionale nu sînt
menite a fi valorizate în afara reuşitei spectacolului. Iar
reuşita unui spectacol asemenea celor create de Teatrul Nescris din
comuna Şanţ se pune în termeni de eficienţă a comunicării
– e situaţia transformată în teatru recognoscibilă pentru
membrii comunităţii? Modul în care sînt reprezentate
personaje din viaţa curentă răspunde orizontului lor comun de
aşteptare? Există o continuitate între temele abordate de
interpreţi şi interesele, opiniile concetăţenilor lor? Se fac cei
dintîi purtătorii de cuvînt ai unei atitudini
împărtăşite?
În contextul socio-politic
actual, felul în care e reprezentată pe scenă o femeie romă
(mod de reprezentare ce, o dovedeşte documentarea de la faţa
locului, oglindeşte percepţia comunităţii din Şanţ şi
experienţele lor directe) e flagrant incorect politic. Jucat de
Reghina Olari, personajul preia un anume fel de a se îmbrăca,
de a vorbi şi de a se integra în economia locală (începe
prin a vinde perdele şi le ghiceşte apoi în palmă femeilor,
evident, fără a avea habar despre ce face), construind o
predictibilitate a comportamentului (în final, şterpeleşte de
pe masă banii din finanţarea UE). Asta, însă, într-un
context în care nimeni nu scapă cu faţa curată, în
care fiecare erou local e redus la dimensiunile lui umane şi
păcătoase, dar totul se termină, tot ca-n commedia dell’arte, cu
bine. Şi cu hohote de rîs.
Nu sînt atît de sigură că Teatrul Nescris din comuna Şanţ ar trebui conservat ca parte a patrimoniului imaterial. Mai degrabă parte a unei tradiţii mult denigrate (în care se amestecă mult hulitele cuvinte „amator“ şi „popular“), el e, în primul rînd, o resursă inepuizabilă de înţelepciune despre mecanismele de autoreglare ale comunităţilor mici (în care liantul nu e unul doar simbolic şi imagistic) şi de ce teatrul n-are nici o şansă să moară, nici măcar din prea multă artă.
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters