OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

 

Cele 50 de clipuri vesele şi triste sînt grupate în cinci secţiuni distincte, numite ludic, tot în analogie cu producţia discografică, LP-uri: LP 1 – Cotidiana, LP 2 – Balcanice, LP 3 – Vîrste şi vremi, LP 4 – Zoon politikon, LP 5 – Pozne.

Fireşte, un sound dominant e imediat identificabil în fiecare dintre cele cinci secţiuni; iar acesta este dat, pe de o parte, de aproape invariabilul motiv al „martorului“, al observatorului, al personajului discret care vede, examinează, interpretează, povesteşte, şi pe de altă parte, de acelaşi mod precis, sobru, simplu, sec, „americănesc“ de decupare a frazelor şi de organizare a discursului. O constantă luciditate, o constantă lipsă de iluzii acompaniază nararea micilor sau marilor întîmplări din Numele mierlei. Toate sînt observate detaşat, ironic, fără încrîncenare, adesea cu un interes cvasientomologic (uşor mizantrop) faţă de neîncetata viermuială umană. Aceasta este, repet, nota dominantă a întregului volum. Notă dincolo de care se întrevede însă şi o subtilă deplasare de la cotidianul imediat – banal şi previzibil – înspre ceva diferit. Deplasarea e lentă, la început abia sesizabilă. Pentru ca mai tîrziu „simpla“ înregistrare a cotidianului să se complice prin adăugarea unor note/nuanţe de proză absurdistă, de scenariu utopic, de ficţiune speculativă.

 

Finalul (ultima proză, La o bere) răstoarnă în chip neaşteptat premisele „minimaliste“ ale volumului: plonjăm în plin spectacol butaforic-apocaliptic – doi „amici“ (figuri caragialeşti) îşi beau liniştiţi berea într-un birt de cartier, sporovăiesc incontinent, fără să-şi dea seama că, în timpul acesta, totul se surpă în jurul lor, pentru că „vine sfîrşitul lumii“. Textul e, de la un capăt la altul, un dialog între „Cetăţeanul 1“ şi „Cetăţeanul 2“, întrerupt de indicaţii de regie şi de precizări legate de decor, decurgînd ca o secvenţă de teatru absurd în maniera lui Eugen Ionescu. Pînă în acest punct (culminant), absurdul se insinuează treptat în plasma „realist“ a povestirilor.

Tuşele absurdiste se accentuează progresiv, de la un „LP“ la altul. Şi cadrul „acţiunii“ se schimbă, se lărgeşte. De la exclusiva înregistrare a imediatului trecem, odată cu LP 2 – Balcanice, la cadre cinematografice mai ample şi mai mobile, înaintăm în spaţiu, dincolo de graniţele oraşului generic ce a constituit pînă acum decorul măruntelor întîmplări ale noilor Lache şi Mache. Tot soiul de fapte, în general amuzante, dar subminate de morbul absurdului, se petrec la o mănăstire de călugăriţe (Gheare de pisică), în cursul unei escale turistice la Budapesta (Vaţi Uţa), într-un sat bănăţean vizitat de doi bucureşteni snobi aflaţi în căutarea „tradiţiilor autentice“ (Moartea autenticului), printre românii plecaţi la muncă în Italia (Înapoi, acasă) ori într-o universitate unde se promovează pe criterii suspecte (Din jurnalul unei tinere preparatoare).

 

În LP 3 – Vîrste şi vremi, raza de observaţie se lărgeşte şi mai mult, investigaţia „socială“ avansează, în cîteva texte, spre cotidianul epocii comuniste. LP 4 – Zoon politikon este o colecţie de texte-şarjă ce pornesc de la imaginea unei societăţi corupte, aproape absurd de corupte, şi ajung, uneori, la dimensiunile unor utopii negative cu substrat politic. Puterea poporului e o interesantă ficţiune speculativă: ce s-ar întîmpla dacă ar participa la şedinţele Parlamentului oameni-dublură, plătiţi cu ziua să le ţină locul adevăraţilor parlamentari?! (Aici, autorul reuşeşte să menţină echilibrul necesar între şarja cu precisă adresă politică şi gratuitatea literaturii.) În fine, LP 5 – Pozne: desprinderea de realitate şi orientarea spre fantasmatic – de nu spre fantastic ori, altfel spus, spre un fantastic absurdist – devin evidente şi culminează cu apocalipsa din La o bere, de care am pomenit deja.

 

În general, lucrurile par clare (subliniez verbul „a părea“): avem, în Numele mierlei, nişte instantanee, nişte decupaje din imediatul banal. Discuţii fără importanţă într-o cafenea, un dialog la telefon, un incident petrecut în faţa unui ghişeu de la Poştă – nişte ţigani nu stau la coadă, ceea ce stîrneşte vociferările cîtorva cetăţeni –, bavardajul unui prieten fanfaron care promite tot felul de lucruri şi nu se ţine de cuvînt, tristeţea unei chinezoaice care vinde mărunţişuri la o tarabă şi aşa mai departe; cam asta e materia din care se încheagă, în prima parte a volumului, imaginea vieţii surprinse „pe viu“/„în direct“. Instantaneele sînt realizate ireproşabil, autenticitatea lor e fără cusur – la fel şi autenticitatea personajelor constituite în tipuri: micul funcţionar, poliţaiul, politicianul mărunt, studentul, vînzătoarea de la colţul străzii, specialistul în IT, femeia din clasa de mijloc, manipulată de miturile „alimentaţiei sănătoase“, bărbatul matur, „realizat“, care „le ştie pe toate“. Sînt variante contemporane, „douămiiste“ ale diferitelor tipuri umane din prozele lui I.L. Caragiale – filtrate prin sensibilitatea unor optzecişti precum Cristian Teodorescu. Spaţiul în care se mişcă aceste personaje-tip este cu precădere spaţiul public, mai rar cel domestic; mai toate secvenţele prozastice sînt dialogate şi susceptibile de a fi transformate în secvenţe dramatice, în mici scenete. Şi unde se încing mai mult şi mai mult discuţiile dacă nu la cafenea şi la berărie – cunoscute toposuri caragialiene – Celebrul Mitică, bine-cunoscuţii Lache şi Mache sînt înlocuiţi de Costică, Aurică, Jenel şi Romi, Cornel sau Vasilică, croiţi cu toţii (şi „eroii“ lui Caragiale, şi cei de aici) din stofa citadinului locvace, „simpatic“, pierde-vară. De exemplu, Anton, „un exemplar reuşit al clasei de mijloc de la noi“, este urmaşul acelor mic-burghezi ironizaţi de Nenea Iancu pentru că „ştiu din toate cîte nimic“: „Anton face parte din categoria celor care ştiu. Fie că e vorba de situaţia economică a României sau de dispariţia tigrului alb, de artefactele indiene sau de discriminarea sexuală, el ştie întotdeauna cum stau lucrurile cu adevărat“.

 

Sigur, lucrurile acestea au fost spuse de mai mulţi comentatori ai volumului; aproape toţi au remarcat, de asemenea, finalul brusc şi oarecum arbitrar al prozelor. Numeroase texte (şi din LP 1 – Cotidiana –, şi din celelalte secţiuni) se termină în coadă de peşte sau într-un moment cînd te aşteptai ca relatarea să continue, „poanta“ de final lipseşte, ceea ce îi produce frustrare cititorului obişnuit cu trucul clasic al „explicaţiei“ (fie şi sugerate) de la sfîrşitul povestirii. E ca şi cum un film (un scurtmetraj, în cazul de faţă) s-ar întrerupe intempestiv, înainte ca personajul să-şi fi dus gestul pînă la capăt sau înainte ca imaginea să fi apucat să capete o semnificaţie. Dar „semnificaţia“ s-ar putea să fie, în acest caz, chiar absenţa semnificaţiei sau, mai mult, imposibilitatea acesteia. Asupra motivaţiilor acestui tip de final şi, în acelaşi timp, de decupaj minimalist nu s-a insistat, cred, în ceea ce s-a scris pînă acum despre Numele mierlei. Are vreun tîlc acest decupaj arbitrar operat în materia realist-cotidianistă? Aş zice că da. Radu Pavel Gheo realizează mai mult decît gestul de a ne pune în faţă, netrucate, eşantioane fruste ale vieţii banale, şi anume ne livrează, odată cu aceste imagini, doza de absurd pe care o conţine realitatea cea limpede şi verosimilă. Absurdul se infiltrează peste tot, e o constantă existenţială, nu-l poate anula decît literatura (fie şi o literatură a absurdului). Sugestia aceasta e lăsată chiar la vedere, tocmai de aceea riscă să nu fie luată în seamă – cum se întîmplă cu secretul dintr-o proză a lui E.A. Poe, Scrisoarea furată.

 

Chiar în prima proză (evident, autoreferenţială) a volumului, Vibraţia vieţii, este indicat procedeul decupajului arbitrar: unui prozator cineva îi reproşează că nu e sensibil la „viaţa adevărată“, la felul cum trăiesc şi cum vorbesc oamenii „reali“, în contrast cu cei cunoscuţi „din cărţi“; şi atunci scriitorul cu pricina se apucă să înregistreze dialoguri „reale“, care iată cum sună: