Nr. 719 din 18.04.2014

On-line - actualitate
Restituiri
Focus
Editorial
Actualitate
In memoriam
Polemici
Informaţii
Politic
Literatură
Istorie literară
Religie
Eseu
Arte
Rubrici
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2007   |   Februarie   |   Numarul 359   |   Teatrul crud al existentei

Teatrul crud al existentei

Autor: Andrei SIMUT | Categoria: Literatură | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Dora Pavel
Captivul
Editura Polirom, Colectia „Fiction.Ltd.“,
Bucuresti, 2006, 246 p.

in ultima vreme, prozatorul roman pare sa fi intuit solutia justa pentru a intra in gratiile publicului, fara a neglija insa nici preferintele criticii, care nu mai sint totusi atit de importante ca inainte de 1989. Din 2005 incoace, atentia criticii tinde sa lase deoparte proza derizoriului, indreptindu-se catre romanele maximalismului tematic, formula imprecisa dar functionala, cuprinzind romane precum Christina Domestica de Petru Cimpoesu, Proorocii Ierusalimului de Radu Aldulescu, Derapaj de Ion Manolescu, Ordinea de Alexandru Ecovoiu, Mesi@ de Andrei Codrescu sau Cruciada copiilor de Florina Ilis. Premiile si reeditarile curg in directia acestei categorii de scriitori, inca preocupati de stil, constructie, tematica de anvergura si nepasatori la mofturile cititorilor „lenesi“, dar avind la indemina mijloace sofisticate de a-l seduce. Cartile valoroase de aici se recruteaza.
Captivul, romanul Dorei Pavel, se integreaza in aceasta categorie, abordind cu dezinvoltura teme extrase dintr-un orizont de factura modernista: absurdul aglutinant, nebunia, textul cu valoare de mise en abyme, experimentul artistic dus la consecinte extreme, sondarea unor psihologii tarate.

La acestea se adauga o amprenta contemporana care tine de reliefarea accentuata a sexualitatii debordante a personajelor (in Captivul, aceasta trece in plan secund) si de denuntarea potentialitatilor destructive ale implinirii iluziei, ale inserarii fictiunii in mundaneitate. Dupa succesul avut de autoare cu Agata murind, critica a fost parca mai rezervata in a sublinia meritele celui de-al doilea roman, desi acesta e mult mai bine construit, cu o intriga mult mai captivanta si generoasa simbolic, generind un fir narativ mult mai bine strunit. Scriitura cistiga un plus de limpezime, aruncind mereu un val de ambiguitate, o importanta miza stilistica fiind ocultarea inferentelor cititorului despre evenimentele de pe urmatoarea pagina. Nu e greu de observat ca romanele Dorei Pavel sint rezultatul unui reusit melanj intre romanul psihologic si cel politist, la care se adauga caracterul de parabola. Ambele romane se structureaza pe spovedania unui personaj-martor, o confesiune menita sa sondeze cit mai adinc in aceste psihologii tarate, ce se preteaza deseori la examene psihanalitice.
Existenta lui Zigu e marcata de atractia irepresibila pentru sora sa geamana, Zedra. Analiza acestei porniri incestuoase ocupa prima sectiune a romanului. Descoperirea sexualitatii se face prin intermediul acestei pasiuni interzise, combinata cu nostalgia pentru timpul in care Zigu si Zedra alcatuiau o „fiinta completa“, emisferele unui mod de perceptie unitar, iremediabil dislocat, generind astfel nenumarate brese in real. E sugerata cu maiestrie cauza pentru confuzia permanenta in care se zbat ambele personaje. Ca si Augusta, Zigu e marcat de ruptura iremediabila cu imaginea sa reflectata, cu dublul sau feminin, Zedra.

in partea a doua, marturisirile lui Zigu iau turnura unei anchete politiste, redactata amanuntit, in stilul unui proces-verbal. Se configureaza atmosfera stranie din cladirea misterioasa a unui teatru parasit si reconditionat de regizorul Peter Jedrijevschi, tatal gemenilor. Naratorul s-a incarnat intr-un personaj care se lasa mereu cuprins de o inertie stranie si e fortat de hazard sa devina martorul unor scene socante. Absenta cortinei il ingrozeste, anticipind stergerea granitelor dintre fictiune si realitate. Acest loc comun al romanului postmodern capata in text nuante insolite. Regizorul pune la cale un experiment artistic in care actorii sint sechestrati in incinta teatrului. Anchetatorii sint prinsi in virtejul replicilor rostite de actori intr-un mod atit de epurat de conventia teatrala, incit repetitiile pentru spectacol si viata reala devin un work in progress, inscenare aproape deplina a absurdului. Ancheta uciderii lui Gregor Surugiu e astfel abandonata. Abia spre sfirsit aflam ca actorii sint de fapt pacientii spitalului de nebuni din apropiere, atunci cind consecintele dezastruoase ale spectacolului nu mai pot fi stavilite. Iluzia se intoarce impotriva celui ce a creat-o.

Discipolii isi ucid regizorul, implinind programul „teatrului cruzimii“, schitat de asistentul Radic intr-un text apropiat de poetica lui Artaud. Efectul de real, creat de arta, se reverbereaza catastrofic asupra cotidianului, absorbind intregul univers al lui Zigu, iar aceasta scufundare in haos e schitata cu maiestrie in roman, prin citeva tehnici abile.
Ecuatia succesului acestei carti e pe cit de usor formulabila, pe atit de greu de realizat. Primul element esential e alegerea unei perspective narative menite sa intretina echivocul asupra faptelor, multiplicind versiunile. Acest joc al dezvaluirilor se justifica prin programata incapacitate a personajului-narator de a face ordine in faptele relatate, potrivit cu aceasta poetica a suspansului. in consonanta cu modul sau haotic de perceptie a realitatii, Zigu relateaza cu un ton egal despre vise, dar si despre incercarile de sinucidere ale Zedrei, descriindu-si amanuntit experientele amoroase, ideile novatoare despre teatru din manuscrisul lui Radic, toate pentru a distrage atentia cititorului de la faptele importante. E aici o arta subtila de a furniza piste false. Tehnica stiuta a romanului politist presupune un flux continuu de mici enigme rezolvate pe rind si mereu inlocuite de altele mai dificile. Pe cind intuieste natura raporturilor dintre Zedra si Zigu si motivele sinuciderii Zedrei, nedumeririle cititorului se indreapta spre intimplarile din irealitatea straniei incinte a Teatrului Mic.

Pe cind banuim motivele mortii lui Gregor Surugiu, realizam ca episodul nu era atit de important, atentia focalizindu-se pe comportamentul straniu al actorilor si pe secventa uciderii lui Jedrijevschi. Cu toate ca Zigu pare a fi condus de propriile marturii, al caror scop initial fusese aflarea versiunii juste asupra faptelor, e incapabil sa le selecteze, sa le organizeze cronologic. Totul face parte dintr-o strategie textuala bine condusa, cu intentia de a-l discredita pe narator si de a amplifica misterul. Urmeaza o serie de lovituri de teatru: Zedra isi rateaza sinuciderea, iar uciderea lui Jedrijevschi esueaza, astfel ca regizorul va putea repeta tentativa de a juca in rolul unui cadavru. Echivocul e mentinut permanent, oarecum in pofida stilului precis, arid, telegrafic, a „scriiturii sarace“, consacrata de Truman Capote, luat ca model in mod explicit de catre Zigu. Epilogul romanului muta pe neasteptate perspectiva si schimba registrul, pe masura ce punctul de focalizare se coboara in orizontul gestual, de un echilibru precar, al Zedrei, ii urmareste evadarea de la clinica si traseul spre ultimul spectacol, a carui verosimilitate va fi implinita printr-un sacrificiu uman.

Agata murind si Captivul sint romane construite „in oglinda“ si reflectind amindoua o imagine fisurata si ciobita din acelasi univers aflat la granita dintre cosmar si realitatea perceputa acut, pina la nervurile cele mai ascunse ale intimplarii neverosimile. Ceea ce da distinctie scrisului Dorei Pavel in corul de voci prozastice contemporane este abilitatea de a reveni la epic, de a construi niste naratiuni exemplare, fara trucurile binecunoscute ale prozatorului postmodern, departe de poncifele romanului postdecembrist si reusind sa se intoarca, intr-un mod insolit, la resurse tematice mai vechi, marcate de un farmec al desuetului.

Etichete:  Dora Pavel Captivul
 
 
 
Cele mai citite articole
Nicolae Manolescu şi posteritatea lui critică
Îi înţeleg din ce în ce mai bine pe bătrînii critici
„Mai bine ar sta în banca ei“
Tot Maiorescu şi Gherea?
UN PUNCT DE VEDERE. Alexandru Matei mi-a dat curaj
Cele mai comentate articole
TANDEM. Salto mortale
„Mai bine ar sta în banca ei“
„Dacă astăzi mai sînt încă în picioare e pentru că, în copilărie, n-am învăţat niciodată să îngenunchez“
Paşte fericit!
UN PUNCT DE VEDERE. Alexandru Matei mi-a dat curaj
Cele mai recente comentarii
Kassner despre Faust
Goethe şi creştinismul
Goethe şi Lavater
@ lucid
@ Tatarca
 
Parteneri observator cultural
Animation Magazine Radio România Actualităţi Radio Romania Cultural Modernism Reteaua literara Institutul Cultural Roman Gazduire
 
ONB filarmonica george enescu Radio Romania Muzical Artline Liternet Cartier Bookland
 
Phoenix Entertainment Teatrul de arta Radio France International Romania Arhiva Nationala de Filme Uniunea Artistilor Plastici Dana Art Gallery Teatrul de pe Lipscani
 
bookiseala.ro Godot Cafe-teatru Viva East Infocarte Comunitate foto Elite Art Gallery Teatrul Tineretului din Piatra Neamt
 
Fundatia Culturala Greaca Şcoala Micile Vedete Editura Litera Scrie despre tine Regizor Caut Piesa Muzeul Ţăranului Român Business Edu
 
Senso TV LicArt
Sculpture