OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Incisivitatea starilor pe muchie e una dintre particularitatile spectacolelor lui Sorin Militaru. Forta lor vine din frontalitatea si turatia maxima a evolutiei relatiilor, din inclesterea paralizanta dintre personaje. Zona amputarii fizice sau psihice e cea care il preocupa cu predilectie. In Genocid sau ficatul meu e fara rost (Teatrul Odeon), viermuiala haotica a celor care traiesc fara nici un sens e otravita, in Sefele (Teatrul ACT), demistificarea si aducerea la realitate sint sugrumate, in Pescarusul (Teatrul „Tomcsa Sandor“ din Odorheiu Secuiesc), visele iau forma infringerilor ravasitoare, iar in Livada de visini (Teatrul Odeon), amintirile si nostalgiile sint taiate din radacini. Alterarile si schimbarile bruste, derizoriul subminat de cinism, rabufnirea instantanee a tensiunilor mocnite sint marcile teatrului compulsiv si acid pentru care opteaza Sorin Militaru, cautind sursele si motivatiile interioare ale traseelor personajelor. Pescarusul e o succesiune sacadata de ritmuri. Acalmia e sparta la un moment dat de o explozie de energii reprimate, care se dezlatuie intr-un dans frenetic. Zeci de maci cad de sus si se infig in podea, dupa care se revine la tacerile prelungite, la privirile pierdute.

Va trebui sa taiati si visinii batrini din livada.

Livada de visini e spectacolul dezolarii si deposedarii, al unei lumi-lacustra care isi retraieste istoria personala cu sentimentul ca nimic nu o poate inlocui. Si, totusi, agatarii obstinate de acest spatiu-memorie, cu vertebre care se incolacesc pe scheletul amintirilor, ii urmeaza defrisarea lui, ca o proba a schimbarii inevitabile. Tot ceea ce a avut vreodata un sens devine inutil si precar, ca si cum nici n-ar fi existat. Livada… e spectacolul unui efect iminent – cel al pierderii ireversibile si al reducerii unor vieti la castele de nisip. E un fel de ultim remember a ceea ce a fost, care nu poate fi asumat decit prin scrijelirea pina la ultimul strat a amintirilor. In spectacolul lui Sorin Militaru, livada e asemenea unei urne in care cenusa mortilor se insufleteste. Ea ramine locul spectrelor. Existenta celor vii e intrerupta de chemarile sincopate ale mortilor, pe care doar Ranevskaia ii vede si ii aude. Ei sint prelungirile ei, un soi de senzori care detecteaza punctele nevralgice ale trecutului.

Ii traseaza stenograma rememorarilor trunchiate, dependente de obiecte-declic, ii developeaza filmul voalat al existentei. Doi sint timpii din Livada de visini: unul – regresiv revigorant si celalalt – prospectiv brutal. „Livada de visini este o poveste despre pierderea trecutului si incercarea disperata de a-l recistiga, despre intoarcerea la fantasmele copilariei, la metafizica acestei virste. Gindurile tuturor, sfarimate de un prezent stagnant, se innoada cu amintirile si sperantele. Himerele se intrupeaza si modifica fundamental atitudinea fata de viata. E o lume dramatica, in care tot ce ramine important este o fotografie din care se construieste o noua viata, si cita viata incape intr-o singura fotografie! Este o poveste despre speranta intr-un viitor mai bun, care sa stearga trecutul. Te arunci in viitor cu voluptate, chiar daca viitorul inseamna moarte. Nimeni nu comunica cu nimeni, fiecare isi urmareste obsedant propriul destin. Personajele functioneaza ca niste jucarii intoarse cu cheia de o forta invizibila. Si cind realizezi asta, e intotdeauna prea tirziu pentru a o lua de la capat“ (Sorin Militaru).

Sa-i taiem?... Daca exista ceva fara seaman, apoi numai livada noastra cu visini e!

Fara livada, orice legatura pe verticala dispare. Se permanentizeaza orizontala relatiilor vide, intersectarile accidentale, fluide. Intimitatea se stabileste nu cu celalalt, ci cu propriile neputinte, frustrari si dorinte. E intimitatea rupta in gesturi ce se intorc intotdeauna la cel care le face, fara sa aiba vreun efect, poate doar pe acela de a accentua singuratatea. Cuvintele nu reusesc sa apropie. Ele sint doar simple conexiuni intr-un dialog care nu e niciodata dus pina la capat. Tocmai de aceea tacerile sint atit de pline si grele.
Intentiile exista (relatia Lopahin-Varia), numai ca ele isi pierd pe drum consistenta si sensul. Revin la gradul de virtualitate de la inceput si se dilueaza. Cel mai puternic si mai intens la Cehov e sentimentul precaritatii si al lui ar fi putut sa fie. Unitatea e data de singuratatea dezarmanta a fiecaruia, de pedalarea in gol pe propria artera, in speranta ca, la un moment dat, va exista un punct de incidenta. Nimeni nu are nimic, iar tot ce ar putea avea nu-si doreste de fapt si, daca-si doreste, atunci sigur nu se va implini. Exact in momentul in care ceva se deschide, altceva obtureaza orice canal de comunicare. Pe contrapunctul reactiilor se marseaza in spectacol.

Ce livada minunata! Gramezi albe de flori, un cer albastru…

Alternativa lui Lopahin – impartirea livezii in loturi si arendarea lor pentru constructia unor vile – inseamna anihilarea unei lumi. Un cadru mai mult imaginar decit concret (optiunea lui Militaru e pentru o livada mai degraba mentala si afectiva) e sortit disolutiei. Timpul „taranusului“ care cumpara cea mai frumoasa livada e timpul distrugerii brutale a unei ordini si al impunerii uneia noi. In absenta unui spatiu-receptacol al proiectiilor imbibate de memorie, Lopahin se legitimeaza prin ceea ce dobindeste, prin ceea ce poate lua in posesie, devenind produsul propriilor acumulari. Timpul lui e cel al hegemoniei privarii celorlalti si al ascensiunii brute, fara nimic in spate. Lopahin insusi e stupefiat de ce i se intimpla. El relativizeaza o imagine, o comercializeaza si ii smulge din radacini istoria. In momentul in care cistiga livada la licitatie, totul se accelereaza naucitor. Scena e strabatuta buimac intr-o cautare aproape amnezica, febrila a identitatii. Ritmul acestei cautari e halucinant prin repetitivitatea incercarii de a gasi ceva, de a revitaliza o lume pierduta. Cutii cu fotografii sint rasturnate pe jos si toti se zbat sa se reasambleze din frinturi, punind cap la cap instantanee din copilarie.
In ce sa-ti concentrezi intreaga viata petrecuta intr-un loc care a trait prin tine? Ce ramine dupa ce totul dispare? Memoria stocata intr-o fotografie, pentru ca cei care vin sa poata reconstitui ce a fost, prin singurul gest care descopera si in acelasi timp confirma – privirea.

...ce priveliste, cind erau toti macii infloriti!

Nostalgia livezii e inlocuita in final de atasamentul lui Lopahin pentru maci. Obiectul apartenentei se schimba. Ramine insa nevoia dependentei de un spatiu vital, chiar daca valoarea lui e intr-un caz simbolica, iar in celalalt pecuniara. Sa stii ca existi intr-un fel, ca te identifici cu ceva, asta vor aproape toate personajele cehoviene. Ce va urma oare dupa macii lui Lopahin?