OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am avut, la recitirea Întîmplărilor în irealitatea imediată, o senzaţie de déjà-vu care a persistat pînă la finalul acestora, precum gustul unei madlene pe care nu-ţi aminteşti s-o fi mîncat vreodată. Vertijul semantic, nebuloasa narativă, imersia vertiginoasă în adîncurile mîloase ale inconştientului păreau familiare, amintind de viziunea funambulescă a unei alte lumi de bizarerii vizuale: manechine acţionate de mecanisme complicate ori inerte, cu măruntaiele de fier ţîşnind la suprafaţă, dispozitive excentrice şi imagini înşelătoare într-o permanentă metamorfoză înnebunitoare pentru privitor, trompe l’oeil-uri care privite printr-o lentilă deformatoare devin ceea ce nu erau cu cîteva secunde în urmă, revelînd mereu alte nebănuite valenţe ale obiectelor, camera-chip Mae West, unde elemente ale fizionomiei actriţei se convertesc în piese de mobilier, metaforă vizuală a intimităţii. Însăşi organizarea circulară a Teatrului-muzeu din Figueres, „cel mai mare obiect suprarealist din lume“ (conceput de Dalí în anii ’60, ca o microlume coerentă, o operă artistică în sine), pereţii ce dau în curtea interioară, cu manechinele informe încastrate în cutii de sticlă, oamenii-carcasă, mormîntul (real) al lui Dalí, a cărui criptă a devenit obiect de artă, artificialitatea sufocată de sensuri a ansamblului – sînt parcă ilustrarea vizuală a universului narativ blecherian.

 

Într-o scrisoare către Saşa Pană, din 1934, Blecher mărturisea că ar fi vrut să atingă „demenţa aceea la rece, perfect lizibilă şi esenţială“, care provoacă stupoarea, uimirea ce precedă declanşarea procesului interpretativ. După Radu G. Ţeposu, mai cu seamă proza scurtă şi poeziile au ceva din „extravaganţele hiperestetice ale iraţionalităţii corectate“ specifice lui Dalí – vizibile în „decuplajul imaginii, de o gratuitate stridentă şi calofilă, în asocierile deconcertante de simboluri şi reprezentări“. Dezarticularea resorturilor realităţii şi substituirea lor cu logica inconştientului e tradusă la nivel textual de onirismul critic, cultivarea asiduă a imaginii onirice, pe care Blecher o găseşte mai fascinantă decît „viaţa realităţii“. Cultivator al denotativelor puternice, al stridenţelor stilistice, al luxuriei verbale organizate în jurul unor imagini emblematice, Blecher ţese, dincolo de pînza fină, de suprafaţă, a autobiografismului, un tip de imaginar ce ţine de mecanismele suprarealismului.

O primă corespondenţă o regăsim între unul dintre „obiectele suprarealiste“ daliniene – corpul-carcasă, golit de substanţă ontologică – şi imaginea corpului vid la Blecher.

 

Omul-carcasă al lui Dalí e un Adam înlănţuit, al cărui torace, traversat de o secţiune verticală, dă la iveală lumea întortocheată a viscerelor, alcătuită din lumînări stinse. Chipul omului-carcasă e definitivat de cadrul greu, din dantelărie metalică, al unui orologiu baroc, iar trupul e alcătuit dintr-un scaun întors. Simboluri ale intimităţii, contextualizate în conformitate cu ipostaza post-paradiziacă a fiinţei (într-o altă încăpere de sticlă se poate vedea imaginea Paradisului dalinian, un peisaj luxuriant incapsulat, cufundat într-o lumină verde – poate „raza verde“ blecheriană, din proza scurtă Herrant, interval de timp privilegiat, unic refugiu al celor doi bolnavi). La Blecher, corpul e o carcasă, „o cavernă intimă şi cunoscută“, de o „întunecime nesigură“, o „vizuină călduţă şi iluminată de pete şi imagini neclare, care este interiorul trupului meu, conţinutul ‹‹persoanei›› mele de ‹‹dincoace›› de piele“. Sintagmele abisului organic reunesc semele clasice, metafore ale umbrei („întunecime nesigură“) şi luminii difuze („vizuină... iluminată de pete şi imagini neclare“), sugestii termice care revelează misterioase procese interioare. Corpul blecherian este, după Simona Sora, „locul revelaţiei“ în Întîmplări în irealitatea imediată şi „închisoarea fetidă“ în Vizuina luminată. Dubla natură a corpului-cavernă – temniţă a interiorităţii, unde eul se află înlănţuit, dar şi spaţiu al libertăţii absolute, dobîndite prin intermediul experienţei vizionare, e aceeaşi la omul vid al lui Blecher şi la omul-carcasă al lui Dalí: la primul, introspecţia psihologică e înlocuită de un alt fel de autoanaliză, ce vizează dimensiunea anatomică, fiziologică a propriei fiinţe, la al doilea, cerebralitatea e de asemenea anulată, iar atenţia privitorului îndreptată spre abisul visceral, realitate ultimă, unică certitudine, căci la nivelul organicului şi al senzorialului fiinţa trăieşte adevărata experienţă analitică. De altfel, obsesia blecheriană a organicităţii se manifestă din plin textual: „Cîţiva ani mai tîrziu văzui într-o carte de anatomie fotografia unui mulaj de ceară a interiorului urechii. Toate canalurile, sinusurile şi găurile erau din materie plină [...] Într-o clipă îmi dădui seama că lumea ar putea exista într-o realitate mai adevărată, într-o structură pozitivă a cavernelor ei“.