OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

După cum se întreba cineva, retoric, poate că acum chiar a venit momentul să aflăm „ce le dau ăstora (actorilor de limbă maghiară, adică) în şcoală“. Prima participare a unor actriţe din teatrul maghiar la Gala Tînărului Actor le-a adus, nedisputat, şi un premiu – cel de la „individual feminin“, adjudecat de Agnes Benedek (precedentul în materie de alternativă lingvistică îl constituie actorul timişorean Boris Gaza, care şi-a prezentat textul liber ales în germană). A zecea ediţie mangaliotă a HOP-ului, organizată de Uniter (anul acesta, cu masive eforturi financiare), a răsturnat predicţiile întîlnirilor anterioare, unde, în general, actorii se dovedeau mai buni decît colegele lor – de altfel, în 2008 premiul pentru cea mai bună actriţă nu s-a acordat. În 2009, trei din patru premii au revenit „fetelor“ – pe lîngă cel desemnat lor, Premiul „Sică Alexandrescu“, premiul special al juriului, a fost atribuit tot unei actriţe, Eliza Ţuţurman, de la Cluj, iar cel acordat de prinţul Şerban Cantacuzino (Premiul „Maria Filotti“) – bucureştencei Valentina Zaharia. La „băieţi“, în opinia mea, cîştigătorul premiului – Marian Adochiţei – nu s-a remarcat în mod deosebit printre colegii săi, iar prestaţia lui a fost sub cea de la anterioara participare la Gala HOP, care i-a adus, în 2006, Premiul „Generaţia aşteptată“ oferit de Cotidianul. (Nu-l pomenesc aici pe Lari Giorgescu, participant pentru a doua oară la concurs, şi el cîştigător al unui premiu, în 2008, care s-a descalificat singur prin dublarea timpului alocat, regulamentar, probei alese, şi care a căutat chiar o explicaţie pentru asta. Minunat ar fi fost dacă organizatorii n-ar fi precizat „regretul juriului“ pentru descalificarea lui exact după ce Marian Adochiţei şi-a primit distincţia, lăsînd impresia că premiul acestuia e unul faute de mieux.)

 

Oricum, e plăcut gîndul că există actriţe tinere puternice şi în „teatrul nostru“, şi în „teatrul lor“ – după cum spunea, la masa rotundă din ultima dimineaţă, una dintre actriţele maghiare, la fel de puternică e şi senzaţia că facem teatru diferit în cel de limbă română faţă de cel de limbă maghiară. În mod sigur, pe scena emergentă de limbă română se face exces de „impresie artistică“, iar specificul „teatrului nostru“, plasticitatea corporală (physicality, la anglo-saxoni), e exploatată antiteatral, în sine – de la băile de nebunie şi sînge din prestaţiile lui Şerban Ruşti şi Ştefan Lupu la şuşele similifeministe de bar cu pretenţii modeste ale Irinei Ivan şi ale Oanei Radu (prima a luat Premiul publicului). Din fericire, Shakespeare şi restul clasicilor ne-au părăsit la Gala de acum, lăsîndu-le loc lui Vişniec, Llosa şi dublului Clara Flores-Antoaneta Zaharia.

 

O observaţie interesantă ţine de abordarea textului obligatoriu: obişnuiţi, ani la rîndul, cu fragmente de proză pretenţioase, care necesitau o adaptare teatrală, concurenţii au avut tendinţa să ignore faptul că, de data asta, era vorba de poezie (două poeme ale lui Marin Sorescu, cărora tratamentul narativ-teatralizant nu le-au făcut cine ştie ce bine). Abia în ultima seară – dacă o exceptăm pe Gabriella Mezei, actriţa de limbă maghiară din prima zi – au apărut şi „demonstraţiile“ de interpretare poetică, memorabile fiind cele ale Valentinei Zaharia şi ale cîştigătoarei Agnes Benedek (care, rostind într-o românească ce nu-i e limbă maternă, a făcut evident amănuntul că expresivitatea şi teatralitatea nu sînt chestiuni de dicţie). De altfel, Valentina Zaharia, care va debuta în această toamnă la Teatrul Naţional Bucureşti şi a fost deja premiată toamna trecută, la festivalul de la Piatra Neamţ, pentru rolul din spectacolul ei de licenţă, e printre cele (dacă nu cea) mai promiţătoare dintre numele emergente pe scena de limbă română – marea ei problemă e că, la fel precum Sorin Leoveanu şi alţi cîţiva, are nevoie de texte puternice şi producţii aşijderea ca să-şi poată extinde răsuflarea ei de Gină Patrichi. Probabil că, în această logică, alegerea bucăţii din Elogiul mamei vitrege pe care a prezentat-o la HOP n-a fost cea mai inspirată (măcar din cauză că era foarte liniară). La fel, prestaţia Elizei Ţuţurman le-a fost accesibilă într-o mai mare măsură celor cît de cît în cunoştinţă de cauză cu tehnica de predare, la şcoala din Cluj, a lui Miriam Cuibus, altminteri părînd că exagerează cu ritualitatea.

 

Dar ar fi fost prea frumos să ne întîlnim de fiecare dată cu texte polivalente ca Halta Ibusar de Parti Nagy Lajos – pe care Agnes Benedek a reuşit s-o transforme, din piesă cu multe personaje, într-un one-woman show cu mai multe voci, în care dramatismul era bine controlat şi ritmul – atent păstrat. Diferenţa dintre „teatrele“ care coexistă pe tărîm autohton vine, printre altele, din accentul diferit pus în cel de limbă maghiară pe complexitatea realistă/psihologică a interpretării actoriceşti şi mai puţin pe exteriorizare şi trăiri-limită. Larga plajă de provenienţă a concurenţilor de la Gala HOP 2009 a fost, practic, nu doar un puls pentru evoluţia şcolilor româneşti de teatru, ci şi o gură de oxigen.