OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O Istorie a structuralismului aparuta la Paris, cu circa un deceniu in urma1, ar putea servi drept introducere volumului publicat, anul urmator, la editura prestigioasei Universitati Harvard2 – in plin elan poststructuralist, intr-o epoca a agendei critice hiperpolitizate – clamind revenirea criticii tematice! Reunite sub indrumarea distinsului profesor Werner Sollors, adept al postmodernului race criticism si, ca atare, membru al catedrei de Afro-American Studies de la Harvard, luarile de pozitie si constatarile „tematice“ semnate, printre altii, de Claude Bremond, J.M. Coetzee, Leslie Fiedler, Harry Levin, Thomas Pavel, George Steiner, Raymond Tousson dau imaginea unei dezbateri „la granita“. Acestora li se adauga nume cu rezonanta slava (Yuri Shcheglov, Alexander Zholkovsky, Theodore Ziolkowski) provenind, in ultima instanta, din marea scoala formalista rusa, incit obsesivele reveniri la Tomasevski ca la autoritatea en titre nu surprind, nici nu obosesc. Sint, mai curind, o confirmare a afilierii formalist-structuraliste a „noii critici tematice“. Impresioneaza timpanul si nume cu fonetica flamand-valona (Vanhelleputte et al.) amintind de cercetari „datate“ ale unui grup de la Bruxelles si asimilabile mult mai extinsei investigatii formalist-semiologice a unor celebri colegi italieni, precum Cesare Segre sau Umberto Eco.

Pe profesorul Sollors am avut placerea sa-l cunosc personal, fiind, in 1993-1994, Visiting Fulbright Professor la Harvard. La seminarele de race criticism tinute saptaminal la catedra de Afro-American Studies, domnia sa, prieten apropiat al sefului catedrei, prof. Henry Louis Gates, Jr., era o prezenta distincta. Mi s-a parut cu atit mai simptomatica evolutia sa neta catre cultural criticism, atitudine vehiculata adesea sub numele de „critica sociala“ si originind in reconsiderarile emfatice ale anilor ’60. Revoltatul deceniu este martorul intrarii in scena a contraculturilor – forme de opozitie la adresa Establishment-ului decantate in noi discipline academice si propulsind un curriculum „eliberat“ de povara traditiei. Sub presiunea contextului, instantiat drept prim si ultim factor responsabil de drepturile si obligatiile textului, exercitiul critic intelectual se leaga, se conditioneaza sistematic de chemarile „din afara“, abandonind, in cele din urma, criteriile evaluarii autotelice, in favoarea „comandamentelor“ imediate. Procesul il sesizeaza Paul de Man, in faimoasa asociere blindness and insight, iesita de sub tipar in 1971, in care criticism si crisis ii suna autorului inrudite mai mult decit prin gratios recurs etimologic.

La publicarea volumului de care ne ocupam aici, Werner Sollors scrisese de sapte ani buni despre acele universalia care dau identitate unei culturi, in pofida, sau „dincolo de“ diferitele determinari contingente3. In 1993, din contra, asemeni colegului Gates, i se parea insuficienta pina si nomenclatura Afro-American si sustinea cu fervoare schimbarea, survenita intre timp, in African-American, apta a marca mai clar determinarea rasiala in contextul multicultural american. Unele interventii radicale venite din partea diversilor participanti la seminarele harvardiene incriminau chiar coordonate socotite in mod traditional „de baza“ ale oricarei culturi, militind cu indirjire pentru specificul absolut al fiecarei culturi, adica neacceptind cu nici un pret valori „dincolo de etnicitate“ sau de alte asemenea componente istoric date. Se instalase, fara cel mai mic dubiu, regula peremptorie a lui hic et nunc in studiile culturale orientate catre etnicitate si race criticism. Ca, de altfel, in toate compartimentele criticii culturale postmoderne.

Am plasat, in linii mari, crestomatia de texte de „critica tematica“ in chestiune si despre care insusi ingrijitorul editiei declara ca este o raritate in peisajul critic al momentului si cu atit mai mult in lumea anglo-americana. Sintem, sa ne reamintim, in primii doi-trei ani ai deceniului al zecelea. Nu s-au stins, in universitatea anglo-saxona, ecourile scandalului McCabe: cum sa acccpte traditionalul Cambridge speculatii poststructuraliste si psihanalitice de sorginte franceza, insotite de un front engagé in rasparul conservatorismului Ivy League?4 Cum sa-si asume „timpul forte al constiintei critice a Frantei“5, recunoscut, altminteri, ca parte a negotului de idei si a istoriei noastre intelectuale?6 Modelat de temporalitatea inghetata a structuralismului din anii ’50-’60, alimentat de antropologia structurata lingvistic – antropologia structurala a lui Lévi-Strauss circulata drept bun comun – si nutrind marea ambitie de a descoperi lumea in spatele grilei paradigmatic-sintagmatic ordonate, orizontul critic academic devine, la cumpana intre cele doua jumatati de secol, constient de timpul crizei.

Nodul gordian il taie Derrida la Baltimore, in 1966, punctind dificultatile ontologizarii structurii, „gest epic“7 prin care stiinta si teoria isi asuma sarcina de a furniza o alternativa stravechii metafizici occidentale. Istoria structuralismului datorata lui Dosse surprinde momentul critic, adica „de criza“, in titlurile date celor doua volume: pe de o parte, Le champ du signe: 1945-1966, amintind de barthesiana betie in „imperiul semnelor“ nipon – o definitie de identitate culturala cu instrumentele si ritualurile semiologiei –, pe de alta, La chant du cygne: 1967 à nos jours, insinuind cintul funerar ca ecou derridean, dupa lovitura de gratie de la Johns Hopkins. Demantelind structura, prin reducere la semn, si pe acesta din urma prin jocul liber al limbajului, fatalistul Jacques ii sugereaza, peste un patrar de secol, conationalului Dosse perfect conventionalul contract saussurian dintre forma si continut – le champ du signe sau/si le chant du cygne…

*

In mod paradoxal, The Return of Thematic Criticism recunoaste, din start, declinul cercetarii tematologice, pe care nu se sfieste sa o compare cu pozitivismul francez, cu americanul New Criticism si cu critica sovietica sanatoasa – „cu teza“ – din anii ’608! La intervale de citeva decenii, ar rezulta, alterneaza un soi sau altul de clasica detasare cu o romantica implicare, postmodernismul insusi fiind, pentru unii dintre teoreticienii sai cei mai subtili, un romantism tardiv9. Formulata destul de persuasiv, exista si opinia potrivit careia ar exista un „nou baroc“10, cel postmodern, ca refacere, „cu o diferenta“, a barocului clasic. Punerea problemei in aceasta perspectiva crediteaza convingerea intr-o tipologie niciodata caduca, mereu reinnoita, mereu aceeasi, niciodata la fel. La urma urmelor, caracterul alunecos al „criticii tematice“ ar putea proveni din chiar aceasta pendulare tipologica intre structuralism ca apoteoza a sincroniei si istorism ca izbinda a diacroniei.

In eseul principial – literalmente de inceput si de principiu al volumului – intitulat Tema ca tema, Werner Sollors expune lucid natura duala a conceptului. Parcurgem rinduri desprinse din marea traditie a eruditiei europene, cu imbelsugate citate din clasici: Ion, in care Socrate observa recurenta posthomerica a unor „lucruri“ mai bine tratate de „parintele poeziei“, cum ar fi faptele de razboi, relatia zei-oameni si fenomenele din ceruri si din Hades, Arta poetica horatiana, in care selectarea unei teme este garantia scrierii „cum se cuvine“, o epistola a Sfintului Ieronim, celebra scrisoare a lui Dante catre Can Grande della Scala si un prolog de povestire chauceriana, toate constiente de necesitatea ca intre tema aleasa si stilul adoptat sa nu intervina nepotriviri, Discursul despre poemul eroic al lui Tasso, punctind caracterul nonreferential al poeziei, in contrast cu pedestra proza, Arta poetica a lui Boileau, impunind stilul adecvat pina si celei mai modeste teme, comandamentul lui Baumgarten, acela ca poemul sa aiba o singura tema. Am parcurs secole de prescriptiva ordonare.

Pe masura ce avansam in timp, depasind preceptele clasice, vocile selectate cu valoare de esantion suna tot mai constient impresionate de timp ca factor determinant al viziunii estetice. Timp al modelarii esteticii ca disciplina academica, secolul al XVIII-lea pune frontal problema raportului forma-materie drept una constitutiva a demersului critic. La 1751 Gottsched departajeaza forma exterioara (Gestalt) de continut (Inhalt), sustinind dreapta evaluare qua justa proportionare a celor doua. Catre 1800, apoi in plin romantism, pare sa se impuna – expozitiv – maniera, cu cit mai personala, cu atit mai recomandata. Novalis se preocupa de gindirea „in relatie“ (adica relativa, in contrast cu clasica stabilire „in clase“), Byron alege satira ca forma de relativizare a viziunii, Puskin isi recomanda propriul „erou al timpurilor noastre“ cu, inca, pretios aristocratic nume de botez, Evgheni Oneghin, drept un spirit liberal, defel prejudecat de stilul inalt si de temele elitiste, gustind deopotriva sarada de salon si epigrama demolatoare.

Modernului impuls al individualitatii ridicat la rang de sigura si singura apreciere axiologica, o data impus geniul, in locul masurii canonice, ii raspunde „clasicul“ (acasa) „romantic“ (la nivelul continentului) Goethe, fondatorul literaturii universale si comparate. Disputa tot mai aprinsa din deceniul al zecelea al secolului trecut, mai ales in America, pe seama fundationalistei Weltliteratur depasita, in vremea canonului deschis si flexibil, in favoarea unui comparativism emancipat nu scapa, cred, etalarii traditionale de asertiuni cu greutate care dau greutatea intregului eseu introductiv. Transpare din selectia lui Sollors spiritul modern eliberat de estimari nenegociabile: Goethe, in celebrul dialog cu Eckerman, din 18 ianuarie 1825, remarca indiferenta doamnelor si, in general, a oricaror dilettanti fata de „motivul“ unuia sau altuia dintre textele care se compun sau s-au compus vreodata, Stuart Mill atrage atentia asupra emotiei care poate scapa rigorii tehnice, de Quincey observa luxurianta variatiunilor in pofida temei, Melville sustine tema grandioasa drept conditie a oricarei „carti mari“, in timp ce singur asterne pagina dupa pagina de stiluri si viziuni hibride in capodopera sa, Henry James este sensibil cu precadere la temele care nasc din confuzia placerii cu durerea, a caror decelare reclama si din partea hermeneutului oniric Freud manevre „critice“ speciale.

Dar, iata-ne, dupa preaplinul egocentric si egolatru al modernitatii de secol XIX, cu inevitabilul realism mimetic si cultul ambientului cotidian, satiati de arta „cu teza“. Dupa un fin de siècle decadent, un nou inceput interesat de tehnica. Nu ce, ci cum nareaza textul lanseaza un mod nou de raportare estetica. Primele doua decenii ale secolului al XX-lea consfintesc primatul formalistilor rusi: Tematica, studiu al lui Tomasevski din 1925, Arta ca procedeu, celebra statuare semnata de Sklovski, in acelasi an, sau Metoda formala in stiinta literaturii, din 1928, atribuita – potrivit bahtinienilor harvardieni insisi, unui Iuri Striedter, de pilda, lui Bahtin si Medvedev – toate proclama tema ca limbaj, ca forma de gen sau ca procedeu tehnic!
O data rasfrinta creasta valului formalist, incepe sa se profileze o revenire la tema ca viziune in noua critica anglo-americana a anilor ’30-’40. Despre contrastul de principiu dintre formalismul rus si aceasta s-a scris exact in acesti termeni: interesul pentru metoda si atitudinea „stiintifica“ a celui dintii, fata de accentul pe caracterul nonconceptual al sensului si atitudinea „umanista“ a celei de-a doua, contrastul, asadar, dintre viziunea asupra literaturii ca mod aparte de a folosi limbajul, urmarind efectele tehnice ale procedeului, si intelegerea literaturii ca forma de empatie umana11. O percutanta intrebare retorica a lui Yeats, citata de Sollors in sprijinul recurentei „vechilor teme“, trezeste din memoria lectorului atent o alta uimire retorica yeatsiana: „How can you tell the dancer from the dance?“
Poate ca in profunda fuziune a temei ca forma cu tema ca materie am putea identifica totodata stravechea tensiune estetica surprinsa si de Aristotel, si de Horatiu, si, la urma urmelor, sau mai inainte de toti si de toate, de Platon, si dificultatea de optiune conceptuala cu care se confrunta volumul care ne-a stirnit curiozitatea critica. Constatarea lui Gertrude Stein ca multitudinea capodoperelor intra in coliziune cu putinatatea temelor, o prelucrare baudelairiana a unui motiv preluat de la Poe, despre care vorbeste Benjamin, versiunile succesive ale „tragediei Mariei, regina scotilor“, analizate de Wellek si Warren, se revarsa in formularea fericita, din 1950, a lui Olson, poetul „versului proiectiv“, anume ca forma nu este decit o extensie a continutului. Un pasaj din studiul Critica tematica si tema lui Faust (1957) al lui de Man serveste convingerii lui Sollors ca „anecdota primitiva“ se ascunde, in fond, in spatele oricarei „continuitati a povestirii“12.

*

Merita sa poposim asupra acestei concluzii ce depaseste teritoriul povestirii sapientiale. Istorisirea „ca tema“ este un alt mod de a spune „refuzul de a disparea in uitare“13 care este orice relatare a spetei, ambitia de a depasi conditia umana muritoare. Povestea reiterata cu tilc si pertinenta, adica mitul, schema din spatele naratiunii propriu-zise si care inlesneste protocoalele de recunoastere14, palimpsestul fabulei scrise „printre rinduri“15, figura discret dar indubitabil prezenta in textul irepetabil16 converg inspre „morala“ unui locus communis ce ne alimenteaza sentimentul solidaritatii dincolo de hotare spatio-temporale de neignorat. Ca tema se confunda cu un sistem de semne, asternind intre literatura si orice alt sistem semiotic un necesar semn (sic) de egalitate, ca este povestea ordonata cu un anume scop, prefacind, dupa reteta formalistilor rusi, fabula in siujet, sau ca implica relatarea de catre cineva despre ceva cuiva nu vrea sa zica decit ca tema are variatiuni, ca traieste numai in variatiuni si ca reducerea inventarului celor din urma este un semnal de alarma pentru matricea generatoare. De altfel, Shcheglov figureaza in volum cu o abordare generativ chomskyana a tematicii, din care deducem viabilitatea modelului universal.
Si totusi... Sollors ne introduce in dezbatere despre incerta – in spatiul de expresie engleza – „critica tematica“ cu tabietul lingvistului guvernat de rigoare semantica. Din Oxford English Dictionary ne preleva articolul theme, de la qhma, continind radicalul qe-, detectabil in verbul Tìqhmi „a pune, a plasa“. Lexiconul ne instruieste cu privire la sensul derivat de „subiect al discursului“, „conversatie“, „compozitie“. Discernem, evident, in com-positio sensul literal prim. La fel de transparent ni se arata lexemul englezesc topic, in care citim referentialul TÒPOÇ devenit loc al „punerii problemei“, locus communis prin eucharistica practica comunitara. Bazei astfel stabilite i se adauga dinamicul motiv, in ultima instanta de la verbul latinesc movere, de la care a pastrat, in incarcatura semantica ulterioara, ideea de „incident“, „intimplare“, „situatie“ sau, inca mai vadit, „eveniment sau situatie recurenta“, ca, de exemplu, in patrimoniul folcloric.

Suficient sa ne amintim prolificitatea studiilor formalist-structuraliste interesate de basm17, de povestirea izvorind din cultura orala18 sau de naratiunea fantastica19, fiecare mentionat de unul sau altul dintre coautorii volumului. Combinind dinamica motivului, ca actualizare a latentei de adincime care este statica tema, cu aceasta din urma, atingem, intr-un fel, miezul disputei din critica bahtiniana americana20. Nu va parea, prin urmare, fortata apropierea pozitiei lui Sollors de cea a unui nou istorist ca Joel Fineman, pentru care anecdota, adica povestirea „needitata“, deci inca in stare de motiv, depaseste in savoare cristalizarea tematica a discursului oficial21. Parte a discursului critic poststructuralist, recuperarea acelor petites histoires care intregesc cu incomparabil mai mare dezinvoltura imaginea trecutului, care ne scapa, ne admonesteaza ca am ramas numai cu variatiunile.
Dar Werner Sollors nu merge atit de departe in punerea temei. Nu merge dincolo de ea. S-ar spune ca procedeaza structuralist cind conchide ca anii ’90 traiesc un soi de „critica retro“22, o „revenire la stilul (sau lectura) anilor ’50“23! In fapt, o atitudine pe care decide s-o numeasca „neotematism s…t trecut prin filtrul criticii structuraliste“24. Cu alte cuvinte, literaturii „cu teza“ ii ataseaza o grila de lectura cu pretentia de a dezveli stratul ultim al textului. Ramine, in consecinta, neclar statutul temei, fapt recunoscut tale quale si de alti contribuitori: cind unitate structuranta, cind element de continut, cind forta constitutiva de viziune, cind ingredient sau materie prima a mentalitatilor si istoriei ideilor, cind liant filologic, cind participant la articularea unei anume Weltanschauung. Tema cu variatiuni.

_______________

1. François Dosse, Histoire du structuralisme (Vol. I: Le champ du signe, 1945-1966, Vol. II: Le chant du sygne, 1967 à nos jours), Éditions La Découverte, Paris, 1992).
2. Werner Sollors (ed.), The Return of Thematic Criticism, Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, London, England, 1993.
3. Este vorba de Beyond Ethnicity: Consent and Descent in American Literature, Oxford University Press, New York, 1986.
4. „Cazului McCabe“ ii dedica atentie pe larg Bernard Bergonzi in Exploding English: Criticism, Theory, Culture, Clarendon Press, Oxford, 1990.
5. François Dosse, op. cit., p. 9.
6. Un detaliat studiu al cristalizarii gindirii critice europene, pe temeliile fundationaliste recunoscute, apare in 1966, sub titlul The Emergence of Liberal Humanism: An Intellectual History of Western Europe, sub semnatura lui Willson H. Coates, Hayden White si J. Salwyn Schapiro, publicat de McGrand – Hill Book Company, New York, Saint Louis, San Francisco, Toronto, London, Sydney. Dintre coautori, Hayden White merita in mod cu totul exceptional atentia noastra critica. Motivat „tematic“, in masura in care, refacind magistral traiectul lui Auerbach, deci linia augustiniana a figuralitatii ca raportare „mimetica“ la realitate, White este indubitabilul teoretician al reprezentarii de pe pozitii poststructuraliste si postmoderne, in ultimele doua decenii. De la Metahistory: The Historical Imagination in Nineteenth-Century Europe, din 1973 (analizata succint in volumul editat de Sollors) si capitala contributie Tropics of Discourse: Essays in Cultural Criticism, din 1978 (fara de care intreaga scoala a reprezentarii identitatii culturale, cu inevitabilele repere „tematice“, nu ar fi consistenta), la mai recentele The Content of the Form, din 1987, si Figural Realism: Studies in the Mimesis Effect, din 1999, Hayden White se afirma drept exponent de baza al postmodern reactualizatei dispute forma-continut. Diferentiind capital intre textualismul radical si critica zisa si „culturala“ sau „sociala“, frontul critic postmodern nu poate evita o zona comuna celor doua extreme! Un tertium datur in cel mai bun sens postmodern se casca intre pariul total pe forma si cel pe continut. Vom vedea ca nici critica zisa „tematica“ nu poate depasi aceasta aporie. Este motivul pentru care am categorisit-o drept „la granita“, pendularile intre una si cealalta atitudine fiind mai mult decit simptomatice. Ele sint recunoscute de fiecare dintre contribuitorii volumului in discutie, semnal cu atit mai relevant.

7. François Dosse, op. cit., p. 10.
8. Werner Sollors, Introduction, in op. cit., p. XI-XIII.
9. Este teza care strabate excelentul studiu semnat, cu numai un an inaintea volumului patronat de Sollors, de Patricia Waugh, sub titlul Practising Postmodernism, Reading Modernism (Edward Arnold, London, New York, Melbourne, 1992).
10. Cf. Omar Calabrese, Neo-Baroque: A Sign of Times, trad. Charles Lambert, prefata de Umberto Eco, Princeton University Press, New Jersey, 1992.
11. Chestiunea este pusa si de regretatul Raman Selden, in A Reader’s Guide to Contemporary Literary Theory, The University Press of Kentucky, 1989.
12. Paul de Man, Thematic Criticism and the Theme of Faust, in Werner Sollors, op. cit., p. 14.
13. Idem.
14. Se recomanda de la sine un titlu precum Recognitions: A Study in Poetics al profesorului Terence Cave de la Saint John’s College, Oxford (Clarendon Press, Oxford, 1998 (© 1988).
15. Teza de baza a lucrarii lui Gerard Genette, Palimpsestes – La littérature au second degré, Éditions du Seuil, Paris, 1982.
16. Lucrarea de capatii in materie ramine Erich Auerbach, Mimesis: The Representation of Reality in Western Literature, trad. Willard Trask, Doubleday Anchor Books, New York, 1957 (© 1946). Vezi si nota 6.
17. Antti Aarne &Stith Thompson, The Types of Folktale: A Classification and Bibliography, Helsinki, Academia Scientiarum Finnica, 1961; Vladimir Propp, Morphology of the Folktale, Louis A. Wagner, (ed.), trad. Laurence Scott, University of Texas Press, Austin, 1968.
18. Tzvetan Todorov, Grammaire du Décameron, Mouton &Co. N.V., Publishers, Hague, 1969.
19. Tzvetan Todorov, Introduction à la littérature fantastique, Éditions du Seuil, Paris, 1970.
20. Un studiu relativ recent al lui Simon Dentith, Bakhtinian Thought: An Introductory Reader, Routledge, London &New York, 1995, insista asupra insertiei masiv sociale a argumentului chiar si in metoda formala a marelui rus „exilat acasa“.
21. Joel Fineman, The History of the Anecdote: Fiction and Fiction, in H. Aram Veeser (ed.), The New Historicism, Routledge, New York &London, 1994.
22. Op. cit., p. 18.
23. Idem.
24. Idem.