OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu-mi dau seama in ce masura cultura e un domeniu al vietii supus mecanismelor de autoreglare ca si economia si finantele. Sint mai degraba inclinat sa cred ca aici imprevizibilul ramine un element esential, imposibil de cuantificat. intrebarea care se pune imediat e daca in Romania, in momentul de fata, exista cu adevarat o piata culturala si care sint – cum se spune – target-urile ei.
Daca privim la ce se intimpla acum in teatru, film, dans, literatura si arte vizuale, in editarea de carte, mass-media, publicitate, muzica tinara si spectacolul de divertisment putem spune ca normalitatea nu e departe. Exista o evidenta emulatie a creatorilor si a managerilor culturali, o oferta impetuoasa de nou si o incontestabila cautare a noutatii pe toate planurile. Tinerii sint in mod previzibil in avangarda si, la fel de previzibil, ei se grabesc sa se afirme. Multi dintre ei vor sa impuna, trecind dincolo de rigidele corsete ale esteticii si ale normelor morale traditionale, o cultura alternativa, racordata direct la palpitul vietii, cu toate formele atipice, deviante, extreme ale acesteia.

Principiul valorii durabile e astfel inlocuit in pripa de religia succesului imediat si a aderentei la gusturile publicului. Arta pare a se subordona consumului, timpul ca entitate in sine devine un caz al prezentului, cultura de haute étage se conjuga cu cultura populara, sinceritatea, insolenta si impudoarea ajung in unele cazuri argumente ale valorii. Sint fenomene care ne iau ochii si chiar ne dau senzatia ca asta trebuie sa se intimple. Timpul reflectiei asezate lipseste sau se amina cu nepasare. Cei care, totusi, incearca sa se sustraga curentului general par prea gravi sau prea „intelepti“ pentru tentatiile hedonist-exploratorii ale acestui moment.
Si ce e rau aici – ne-ar putea intreba oricine –, cita vreme exista un public abonat la aceste tipuri de oferta? Parca in Occident sau peste Ocean nu e la fel? Ei bine, nu e la fel, cita vreme lumea romaneasca, oricit de obsedata de ideea sincronizarii ar fi ea, continua sa-si conserve specificul. Ea arde in continuare etape, se da de ceasul mortii sa nu piarda ritmul si sound-ul actualului context artistic international si se gindeste prea putin la fundamente. Notiunea de traditie, de exemplu, pare sa fi fost cu totul compromisa de cei cincizeci de ani de comunism.

in mod surprinzator, tocmai faptul acesta favorizeaza reactualizarea unor traditii revolute, vazute retroactiv ca niste enclave de adevar si puritate morala. Faptul este vizibil in resuscitarea unor idei politice, filozofice, religioase si chiar artistice, astazi fara cautare in lumea mare. Piata culturala romaneasca e invadata in continuare de ginditori inefabili, filozofi de o originalitate indescriptibila, mari creatori de sisteme si genii lipsite la vremea lor de sansa. Desi mult mai simplu ar fi sa facem socoteala acelor scriitori si artisti care au influentat cu adevarat cultura europeana a secolului al XX-lea – mai ales in ce priveste inceputurile ei avangardiste si iconoclaste – si sa-i retiparim, sa-i traducem, sa-i repunem in circuit prin expozitii si albume, prin monografii si editii de opere, ba chiar sa ni-i revendicam, daca ei au apucat sa fie creatori europeni inainte de a fi creatori romani. Exista culturi direct vecine cu noi – si acestea purtind amprenta defunctei ideologii comuniste – care au facut de mult acest pas. Si asta cu un profit de imagine care nu mai trebuie demonstrat.

Revin la primele rinduri ale acestui articol. Dincolo de normalitatea de piata (dincolo deci de satisfacatoarea relatie cerere–oferta) a spatiului cultural autohton, senzatia mea e aceea ca ne aflam in fata unui fenomen care privilegiaza doua tendinte contrare: elitismul snob si provincialismul narcisist. Fiecare dintre acestea isi are categoria sa de public. Daca snobismul ii ofera „consumatorului“ de cultura iluzia accederii la un cimp de valori „ezoterice“, pe masura fetelor subtiri care le sustin si le promoveaza, provincialismul (de grup, de zona geografica sau chiar de generatie) implica atit autoinstituirea si automultumirea intr-o pozitie cistigata, cit si frustrarea resemnata si resentimentara.

Cind un intelectual de marca ataca, sa spunem, imperativa tema a fluturilor sau a fiintelor transmundane, toata lumea se emotioneaza si crede ca asta ar trebui sa fie acum directia gindirii noastre specifice. Nu conteaza ca tara arde si baba se piaptana. Tot privind la cum arde tara, riscam sa uitam sa ne pieptanam. Ceea ce e foarte adevarat, dar pentru alte culturi, care au trecut de mult prin perioadele lor de pragmatism formativ si nu le-au uitat nici azi, oricit de postmodern sau pios ar fi aerul pe care-l respira deocamdata actantii lor. Sau apare cite un romancier cu carti publicate la edituri italienesti sau spaniole de care n-a prea auzit nimeni in afara, obsedat de faptul ca nimeni nu-i recunoaste conditia de scriitor european, si atunci, din teama de a nu pierde trenul, critica se grabeste sa-l ia in brate, fara un minim de discernamint axiologic. Ambele tendinte reprezinta de fapt forme de inchidere in spatiul izolat al propriilor noastre valori, neraportate comparativ la exterior, instituite intern, prin inocenta ignorantei si complexul originalitatii.

As mai face o observatie: chiar daca normalitatea pietei culturale autohtone e aproape o certitudine si consumul de fapte artistice si mediatice e in crestere, interesul public fata de fenomenul cultural autentic e in scadere. Lucrurile prea complicate si prea dificile sint privite cu suspiciune. incepind chiar din scoala, educatia estetica a indivizilor e in grea suferinta. Epidemia de telenovele si emisiuni de divertisment din aproape toate televiziunile incurajeaza sistematic prostul gust, vulgaritatea, grobianismul, cultura de cartier si palier de bloc. Fotbalul a devenit si el un fenomen cultural, dovada ca nu putini sint intelectualii de marca fascinati de „metafizica“ acestui spatiu. Paginile culturale ale ziarelor inteleg sa se ocupe de cartile si scriitorii cu adevarat importanti prin coborirea lor in anecdotica ieftina si picanterie. Totul trebuie sa devina cit mai popular si mai accesibil. Nu stiu ce are a face cultura cu viteza, dar peste tot e promovata ideea consumului grabit, de satisfactie imediata, ca in „sesiunile“ pentru gurmanzi.

Traim intr-o avalansa de carti, spectacole, evenimente de mica sau mare anvergura. Publicul are fara doar si poate probleme cu orientarea in acest spatiu. Nu e vorba doar de optiuni, e vorba si de capacitatea de apreciere, de stiinta distingerii valorii de nonvaloare, de pericolul asimilarii oricaror fapte culturale cu spatiul generos si confuz al divertismentului.
O alta problema e aceea a investitorilor in cultura. Multi dintre ei au descoperit ca mai profitabile economic si soldate cu mai mult succes sint actiunile de masa, de minima solicitare estetica si intelectuala, unele virind periculos de mult spre subcultura. Sa consideram totusi ca astfel de forme de petrecere „culturala“ a timpului liber sint inevitabile in orice context. Nu problema masificarii si a degradarii culturii ar trebui sa ne intereseze in viitorul imediat, ci situatia acelui spatiu de creatie echivalat uzual cu adevarata cultura.

Sint astazi coordonatele acestui spatiu diferite fata de cele de ieri? Sint ele reprezentative pentru identitatea noastra etnica si spirituala? Cum pot fi descrise aceste coordonate in contextul european al zilei si cit de coerent functioneaza ele?
Dar poate ca intrebarea esentiala e alta: e posibil ca literatura, artele vizuale, teatrul, muzica etc. sa ajunga la recunoastere si performanta externa, in afara unor strategii specifice, urmarite cu consecventa si responsabilitate, dincolo de interesele de grup, ghidate doar de unicul criteriu al valorii?
Daca acceptam faptul ca fara strategie nu se poate merge mai departe, spre integrarea in normalitatea europeana, trebuie sa ne intrebam imediat cine sint in cultura strategii. A spune ca strategii sint niste inalti functionari de stat, specializati intr-un domeniu sau altul, e cu totul nesatisfacator si nu foarte adevarat. Strategiile in cultura nu au de-a face cu dirijismul, proiectarea unor directii de dezvoltare, cincinalele etapizate ale realizarilor programate. Ele sint niste rezultante provocate de configuratia, la un moment dat, a fenomenelor ca atare. in felul acesta, aceste strategii se obiectiveaza de la sine si nu-si asteapta decit „administratorul“, acel manager vizionar de care Romania actuala are imperioasa nevoie. Oare ce „mare roman“ de azi isi va asuma acest rol?