OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Lévi-Strauss povestea ca, pentru primitivi, orice poate deveni o bijuterie. Eu cred ca am o ramasita primitiva, pentru ca orice obiect ma mira: ca e prea mic, ca e prea mare, ca e prea patrat, ca e prea vechi, ca e prea nou.“ Mirarea Irinei Nicolau respira in fiecare lucru adunat de ea. Este Colectionarul, adevaratul colectionar, pasionata cum se arata de memoria obiectului si de povestile pe care poate sa ti le spuna acesta. De la cartea despre revolutie si despre Piata Universitatii pina la Nume pentru fete si baieti, Sarbatori Romanesti, Boul Rosu, Le Pied Chaussé, aceeasi pasiune a obiectului si, mai presus de toate, a pastrarii, a conservarii. Aceeasi lupta cu timpul si cu risipa omului de la oras care, spune ea, inconstient sau nu, isi arunca trecutul cel mai fragil, cel mai pretios, cel mai inefabil, la pubela: „Exista si oameni care se tem de vechi si de poveste, care spun «cum sa dorm intr-un pat in care a murit cineva». Exista oameni care arunca foarte mult. Dar gunoiul unora poate fi comoara altora.“


Iubiri fulgurante si iubiri de cursa lunga

Povestesti, in Citeva cuvinte... din Surisul lui Harry, ca o admiri pe sotia lui, Lena Constante, pentru „modul in care s-a priceput sa-l iubeasca pe Harry“. Ce te-a facut sa scrii o asemenea fraza?

Am scris fraza aceea pentru ca exista, dupa parerea mea, iubiri fulgurante si iubiri de cursa lunga. Nu am deosebit niciodata iubirea de cuplu de aceea care se naste intre prieteni. Calitativ, mi se par foarte apropiate. Consider la fel de valoroase iubirile scurte, intilnirile puternice, de tipul blitz-krieg, in care oamenii se devoreaza, se consuma, produc o combustie foarte speciala si se despart; imi plac situatiile in care oamenii se despart cu loc de buna-ziua desi, daca iubirea este foarte mare, nu mai incape buna-ziua. Sint apoi iubirile de cursa lunga, care dureaza o viata si care se intretin foarte greu. Imi amintesc de un cintec total idiot: „iubirea se cere pazita cu zel, cu sabii de otel si de ea si de el...“. Pe cit de idiot, pe atit de adevarat, pentru ca am intilnit relatii care aveau toate sansele sa dureze, dar s-au stricat din suficienta. Oamenii credeau ca pe ei nu-i poate desparti nimeni, ca sint altfel si ca pot duce pina la capat cursa, ceea ce s-a dovedit fals. Exista felurite ispite, dracesti si nedracesti, care fac sa se desparta doi oameni ce se inteleg bine. Fiecare trebuie sa fie pregatit sa ierte, sa rabde, sa iubeasca. Pentru ca e greu sa iubesti cu tandretea nesfirsita din Romeo si Julieta. De aceea se spune citeodata ca bine a facut Shakespeare ca i-a omorit, ca sa nu mai arate cum se termina. Ei bine, eu am intilnit cupluri in care Romeo si Julieta nu au fost omoriti la tinerete, dar s-au iubit cu tandrete. Nu stiu insa cum si-au aparat iubirea. Sint sigura ca au trebuit sa lupte.

Pe mine m-a ajutat Dumnezeu sa nu-mi ia mintile si sa nu-mi placa altul cit imi place al meu. Spun – si el se va supara ca o divulg – ca el mi-a cerut mina la 20 de minute dupa ce ne-am cunoscut si tot dupa 20 de minute eu am spus „da“. Apoi, am fost foarte ferita de ispite. Cit priveste gusturi, optiuni diferite, am cedat. Si am injurat. Am injurat si am spart farfurii. In primul deceniu de casnicie am spart trei servicii de masa de faianta galbena. Luam cite doua-trei farfurii, le spargeam si ma linisteam (sint pe jumatate grecoaica). Ma linisteam, stringeam cu farasul si reuseam sa merg mai departe.
Am avut o viata putin speciala. Timp de 20 de ani, cit am lucrat la Institutul de Folclor, ma ocupam cu tipologii de folclor, in care munca era marunta si neinteresanta pentru mine, ceea ce mi-a permis sa am o multime de timp liber ca sa citesc. Neavind nimic mai bun de facut, stateam si citeam. De toate. De aceea astazi pot sa spun ca nu sint specialista in nimic, nu stiu nimic precis si te miri ce stiu. Ma duceam la Biblioteca Academiei si imi luam vreo 20 de carti: un album de arta, un tratat de sociologie, sase carti din ce-mi trebuia atunci...

Citeam asa cum maninca gaina in curte: maninca ce maninca si pe urma pleaca sa caute in alta parte, desi nu a terminat. Nici nu pot sa spun ca am vreo cunostinta precisa, pentru ca trebuie sa marturisesc ca nu am memorie. Tot timpul trebuie sa refac totul, cu disperare, conectind cunostinte de baza absolut minimale. Simt anumite domenii despre care nu stiu mare lucru. Faptul ca nu stiu nimic imi creeaza insa o stare de libertate extraordinara. La un moment dat, un ins – pe care nu am pofta sa-l numesc – mi-a spus: „nu-ti dai seama ca in domeniul asta s-au scris biblioteci intregi si tu nu ai citit decit trei carti?“. Intr-adevar, e greu sa ai de a face cu un astfel de personaj, daca m-as intilni cu una ca mine mi-ar fi greu sa ma descurc.


Oralitatea nesistematica

Ce ramine cind stii mult si nu stii nimic?

Ani de zile am pierdut vremea incercind sa dau o definitie a folclorului care sa ma multumeasca. Am citit chintale de carti, pina cind am gasit o referinta a unui frantuz, care si el, la rindul lui, isi pierduse vreo 30 de ani citind pe aceasta tema. Atunci mi-am spus ca nu ma mai intereseaza ce spun altii, fac folcloristica fara sa mai stiu ce este folclorul. Am studiat apoi mult nasterea si moartea, dupa care m-a pasionat vreo patru ani orice era legat de aromani. Am crezut ca stiu niste lucruri, dar le-am uitat. A inceput sa ma intereseze dupa aceea enorm istoria Bucurestiului, partea lui cea mai fragila si mai plapinda, de care nu se mai ocupa nimeni. Am incercat sa recuperez tot felul de ciudatenii, Bucurestiul aberant in care, atunci cind se revarsa Dimbovita, te puteai agata de sfori prevazute in acest scop pe peretii caselor. Le-am uitat si pe ele. Din pasiunea pentru aromani au rezultat doua manuscrise, unul foarte gros, unul foarte subtire, care nu au apucat sa se publice. Din pasiunea cu Bucuresti a ramas in urma un geamantan de fise. Moartea si nasterea au produs cite o tipologie de mi-e greata sa ma gindesc numai ca le-am facut.

Dupa ’90 am trecut la Muzeul Taranului Roman. Intii, ce inseamna un muzeu? Oamenii intra in muzeu fara sa-si puna problema ce inseamna aceasta institutie. Horia Bernea spunea ca, de fapt, muzeul are o esenta crestina foarte adinca, pentru ca se construieste in spiritul moastelor. Muzeul, spune el, nici nu putea sa apara pe un alt continent, in afara de cel unde a existat un cult al moastelor, asa cum a existat in Europa. Pasiunea pentru teoria muzeului o am in continuare, dar de ani buni e concurata de istoria orala. Fata de care am o singura rezerva: ca e foarte la moda, or, eu detest orice este la moda. Faptul ca e o tema care se vintura extrem de tare, exact acum, ma indispune. Sper sa treaca moda si atunci ma apuc cu adevarat, desi am deja citeva lucruri interesante, unele din pura intimplare – cum sint cartea despre revolutie si cea despre Piata Universitatii – altele pentru ca am vrut sa le fac, dar tot din intimplare.

Cred ca marile intilniri in materie de oralitate apar, cad de undeva. Ori de cite ori am incercat sa fac in mod deliberat biografia cuiva, ori nu a iesit deloc, ori a iesit prost. Cea mai interesanta biografie pe care am facut-o este a unei moase batrine intilnite intr-o rezerva de spital. Venisem de la reanimare: o aud si mi se face rau de incintare. Ma intreaba atunci sora mea ce fel de supa vreau si eu ii raspund: lasa supa, adu-mi mai bine un reportofon si niste casete, ca degeaba am scapat cu viata daca nu o inregistrez pe femeia asta. Au iesit vreo cincizeci de pagini publicate in Revista de istorie sociala care mi se par absolut remarcabile. Am aceasta pasiune pentru oralitatea abordata nesistematic. Eu nu cred sau nu ma intereseaza abordarea sistematica a vietii, pentru ca o falsifica.


Arca lui Noe a memoriei

Ce inseamna, din punctul tau de vedere, o abordare sistematica a vietii?

Inseamna sa te apuci, in spiritul tipologiilor de la folclor, sa faci o analiza pe virste, profesiuni, instructie... Oamenii seriosi asa lucreaza. Eu insa am inceput un proiect care are la baza hazardul pur. Este un joc de hazard dublat de responsabilitate. Proiectul se cheama Arca lui Noe. In acest an de trecere spre al treilea mileniu, niste oameni interesati sa-si priveasca prezentul recomanda sa urce pe Arca lui Noe ce poftesc ei. O poveste, un manuscris, un cintec. Noe isi schimba rolul, nu stabileste regula, ci sta acolo ca un fel de perceptor caruia oamenii ii aduc un obiect, o inregistrare... Se vor stringe lucruri marunte, cele mai condamnate la uitare. Sa dau un exemplu. Pentru cine studiaza Bucurestiul, faptul ca nimeni nu a facut inca o cercetare despre cum au aparut grilajele de fier dupa ’90 trebuie sa fie o provocare. Bucurestiul era inainte un oras liber. Gardurile erau transparente si joase. Strada iti oferea un spectacol, curtile oamenilor iti ofereau altul, jumatate de viata se petrecea asa. Dupa revolutie, cind oamenii au inceput sa aiba lucruri de ascuns, au inceput sa-si traga ziduri opace, usile au inceput sa aiba zabrele, toate micutele sereleuri au inceput sa-si faca si ele tot felul de zabrele, primele din fier contorsionat, valul al doilea din materiale mai elaborate... Iata lucruri marunte de care merita sa te ocupi.

Un fel de arheologie a obiectelor si a faptelor recente.

Da. Acest gen de memorie ma atrage. Poate ca totul a inceput cu pasiunea mea din copilarie pentru tot ceea ce era legat de Atlantida. Ma intrebam ce s-ar fi intimplat daca as fi fost ultimul supravietuitor de pe Atlantida si ar fi venit cineva la mine sa consemneze istoria locurilor: ce as fi povestit? Marturiile pe care le capatam noi din vechimea cea mai indepartata acopera poate lucruri care nu erau esentiale pentru oamenii de atunci. La Pompei, de pilda, s-au reconstituit o multime din urmele ramase in lava. Dar eu ma intreb: oamenii isi ofereau flori la Pompei? Nu se stie...

Obsesia mea pentru Atlantida m-a facut sa inteleg ca bucata de trecut care strabate pina la noi nu este neaparat cea mai importanta. Sa presupunem ca miine dispare Romania. Ai toata noaptea sa povestesti cuiva ce inseamna Romania. De unde incepi? Ce este cu adevarat important? Ajunge sa povestesti viata unui singur om? Sau incepi ca la scoala, cu geografia, cu economia, cu elementele de societate? Ce este cu adevarat important? Habar n-am si ma ingrozesc de optiunile falsificatoare. Asa ca Arca lui Noe va sa aiba pina la urma un mic aer dadaist, postmodernist in orice caz. O sa contina tot felul de povesti. Apoi liste, liste nesfirsite. La ultima intilnire cu tinerii care alcatuiesc Arca, le-am vorbit scurt despre iubirea bucuresteanului pentru iarba verde: de ce se ducea, de ce nu s-a mai dus la un anumit moment. Apoi i-am rugat sa se duca in parcuri, sa stea pe o banca timp de doua ore si sa scrie: astazi, pe alee au trecut doi soldati, un ciine vagabond, un carucior... Listele sint ceva fenomenal.


Intelectualitatea ca vocatie

O „lista“ esentiala este cea a familiei tale. Care ar fi elementele cele mai importante ale acestei liste?

Am avut o familie extraordinara. De fapt cred ca toata lumea are familii extraordinare. D’Ormesson obisnuia sa spuna, facindu-si arborele genealogic al familiei sale, care mergea pina in secolul XII, ca la urma urmei toti au in urma stramosi, asa ca a fi nobil inseamna sa stii cum ii cheama. Ai mei nu sint nobili, prin urmare nu stiu cum ii cheama prea de demult, dar a existat in familia mamei un respect grozav pentru povestile de familie. Nu tin minte povesti cu Fat-Frumos, ci cu matusa Marie de la Galati, care tinea un restaurant. Apare o lume in care te refugiezi ori de cite ori nu-ti place prezentul. Eu am unde sa ma duc. Am de pilda istoria unei stramoase din insula Santorini, care avea un copil mic si pentru ca sotul ei era plecat, statea sechestrata in casa. Intr-o noapte a visat un sfint care ii spunea ca lumea a cam luat-o razna si ca trebuie sa se mai potoleasca. Dimineata i-a spus visul soacra-sii, care nici n-a vrut sa auda sa se duca in sat sa povesteasca. In a doua noapte a visat acelasi lucru.

A treia noapte sfintul ii spune „gata, ati incurcat-o, nu se mai poate face nimic“. S-a declansat dupa aceea un cutremur care se pare ca este atestat (la sfirsitul secolului XIX). Femeia iese speriata din casa, uitind-si copilul acolo, soacra-sa se duce sa-l scoata, dar cind da sa iasa, ii cade o piatra pe ceafa si o omoara. Copilul scapa insa teafar. Cu astfel de istorii, mai spaimoase sau mai putin spaimoase, mai caraghioase sau mai triste, am fost crescuta de mama. Mama e o persoana cu un bacalaureat bine facut, pe care tatal ei nu a mai lasat-o sa faca altceva, zicind ca pe fete cartea le sminteste. Mi-a fost insa rar dat sa intilnesc persoane cu o asemenea traire culturala cum are mama. Traieste frumos relatia dintre ea si cultura. Pe mine m-a invatat ca intelectualitatea este o vocatie. Poti sa te prefaci ca esti intelectual, dar vocatia ori o ai, ori nu.

Tata, in schimb, era ceva fioros. Daca n-ar fi existat Zorba, as fi fost obligata sa spun povestea lui, dar asa lumea ar spune ca fac o pastisa: avea 136 de kilograme, ridica mese de circiuma in dinti, era cel mai nebun si pus pe joaca macedonean care exista. Era aproape analfabet, un foarte bun negustor si un foarte bun brinzar.
In timp ce cu mama am avut o relatie de o extraordinara tandrete, care m-a facut probabil sa iubesc atit de mult iubirea si prietenia, cu tata era infernal. Nu se putea sta in aceeasi camera cu el, era ca o furtuna. De la el nu am invatat nimic, in afara de un soi de obsesie a onoarei. Nu stiu exact in ce si-o exprima, dar il preocupa foarte mult si mi-a transmis-o si mie.

Ce reprezinta onoarea pentru tine?

Din cind in cind ma apuca dorinta de a-mi demonstra ca nu sint lasa. Fac atunci gesturi pe care imi vine greu sa le fac de obicei. Cred ca oamenilor blinzi din fire le e foarte greu sa nu devina lasi. E foarte greu sa fii las cind ai o fire iritabila. Pe mine daca ma atinge cineva spun scuza-ma. Trebuie sa se intimple ceva foarte grav ca sa ajung sa trag pe cineva deoparte si sa-i spun sa nu mai faca. Onoarea este apoi un criteriu foarte important in judecarea oamenilor pe care ii iubesc.

Sa fii repezit inseamna sa ai curaj? Curajul nu este o atitudine constienta, asumata?

Poate. O sa povestesc insa o intimplare de pe 22 decembrie. Dimineata. Eram cu o prietena care tinea sa se duca pe strada. Eu ii spuneam ca nu are unde sa se duca, in plus ca daca totul se termina cu bine o sa fie nevoie de noi.“Gindeste-te ca ai o pregatire de peste 20 de ani!“. Ea m-a facut lasa. S-a dus pe strada, a fost calcata in picioare, si-a pierdut poseta, s-a intors acasa. Insa dat fiind ca relatiile mele cu ea nu au mai fost aceleasi, nu pot sa stiu cit o preocupa acum pe ea problema implicarii si a faptului ca a supravietuit atunci. Pe mine insa m-a preocupat tot timpul. Poate si ca sa-mi dovedesc mie ca nu am fost lasa. S-a adaugat durerea si enervarea pe care mi-au produs-o moartea unui nepot de al meu din Constanta pe 24 decembrie. Am trait de atunci cu ferma convingere ca trebuie sa fac mai mult, mai durabil, cu gindul la el. In ordinea asta de idei ma gindesc la onoare si demnitate, nu neaparat in stil bushido. La revolutie mi-am dat seama ca multimea a iesit in strada pentru ca a existat un impuls in directia asta. Pe 21 decembrie, la Institutul de Folclor, a venit la mine o tinara – nu o sa uit niciodata ce ochi luminosi avea – care mi-a spus „Veniti si dumneavoastra, macar o data in viata sa nu va fie frica“. Mie mi-a fost frica si m-am dus acasa. Pentru toate fricile si lasitatile trecute, ma simt acum obligata sa fac cit pot de mult.

Piata Universitatii ce a insemnat?

Mie Piata Universitatii nu mi-a placut. Dar pentru ca m-am simtit de partea oamenilor de acolo am facut acea carte. Nu mi-a placut – am spus-o de multe ori si o spun ultima oara – pentru ca impresia pe care mi-o dadea era de gradinita a democratiei; lumea statea acolo sa invete sa strige, sa vorbeasca, chit ca accesul la balcon era destul de limitat. Iar mie nu mi-a placut la gradinita si in general nu mi-a placut la scoala. Simteam mult infantilism, multa mondenitate: un fel de 2 Mai razboinic. In plus, era prea comod, avea un aer de opereta. Ceea ce ma enerva insa cel mai tare era ca stiam precis, in perioada preelectorala, ca ceilalti se agita, iar noi stam acolo, scuturam chei si spunem lucruri cu care toata lumea e de acord. Dar a avut utilitatea ei, pentru ca, dupa Tien An Men, a fost cea mai lunga rezistenta de strada.

Se poate face o lista a ultimilor zece ani?

Sigur ca se poate face.

Ce ar contine ea?

Listele se fac greu, pentru ca de obicei primele pe lista, in mod gresit, sint lucrurile foarte importante. Or, pe acestea nu le uita nimeni, ramin in istorie oricum. Ce se intimpla insa cu lucrurile acelea marunte pe care oamenii le uita? De pilda, eu as pune pe lista ca nu s-au mai vindut gheare de pui si picioare de porc ca sa le manince oamenii. (Pentru mine reprezentau alimentele umilintei.) As mai pune ca au inceput sa se gaseasca tigarile pe care le pofteai, libertatea pe care o meriti si de care esti in stare sa beneficiezi. Lista as face-o asadar cu lucruri foarte marunte, venite de la oameni diferiti. Pentru ca listele bune se fac cu vieti si experiente diferite.

Pentru mine, cel mai important element de pe lista este libertatea. Am descoperit in mine, dupa revolutie, o pofta de libertate pe care nu o banuiam. Mi se pare extraordinar ca poti sa traiesti fara custi. Impresia mea este – poate ca gresesc – ca aici, in Romania, avem acum mai multa libertate decit oriunde. Dincolo exista niste politici corecte, dar nu numai cele denumite ca atare, ci toate regulile potrivit carora o seama de lucruri se fac intr-un anumit fel. Daca le faci altfel, intri in dezacord cu regula. La noi e un haos atit de perfect, incit cred ca poti sa fii liber fara ca asta sa faca din tine un personaj special. O sa dau exemplul muzeelor. Faptul ca muzeul nostru e atit de diferit fata de altele se datoreaza anumitor circumstante: noi nu eram marcati de o doctrina a muzeului, iar cei care ne-au dat bani nu aveau idei preconcepute. In Franta insa exista anumite conceptii si teme din care daca ai iesi, ai zbura din postul de director de muzeu in cel de profesor la nu stiu ce liceu. La noi asa ceva nu se intimpla, inca.


Spaima de sfirsit si memoria obiectelor

Revin la ce spuneai mai devreme despre teoria muzeului. N-am avut impresia, ducindu-ma la Muzeul Taranului, ca ma aflu in fata unor moaste!

Asta pentru ca noi avem o relatie gresita cu moastele. Horia Bernea a facut recent o prezentare de diapozitive de la Muntele Athos. Unul din lucrurile asupra carora a insistat a fost ca i s-au aratat enorm de multe moaste prezentate cu o neglijenta, cu o rutina, cu o graba, cu o lipsa de retorica nemaipomenite, intr-atit faceau parte din rutina vietii lor. Probabil ca asta este atitudinea corecta fata de moaste, nu fetisizarea. Ele au valoare in masura in care le incorporezi in prezentul si in viata ta. In momentul in care le transformi in ceva intangibil, la distanta fata de tine si de prezentul tau, isi pierd aceasta valoare.
Sala Moastelor de la noi din Muzeu nu arata ca biserica e sfinta, ci ca anumite parti ale ei au rezistat, nu au putrezit. Pastrezi fragmentul cel mai neinsemnat, in ideea ca, daca timpul l-a crutat, trebuie ajutat sa se pastreze si pe mai departe.

La tine cum se manifesta obsesia pastrarii, a conservarii?

Un obiect are valoare in momentul in care are o poveste. Cu cit are mai multe povesti, cu atit e mai valoros. Am mai povestit eu despre o doamna care mi-a aratat la un moment dat un pat de alama zicindu-mi „uite, in patul acesta m-a nascut mama, am dormit toata viata in el si o sa mor in el“. Obiectele nu sint atit de inocente precum credem noi, ba dimpotriva, cred ca tin minte tot. Materia are o memorie a ei – exista si teorii in sensul asta. Ma simt extrem de atasata de obiecte si recent chiar am intrebat pe cineva daca crede ca in Paradis exista obiecte.

Ce inseamna pentru tine obiectele? Ce semnificatii le acorzi?

Trebuie sa spun ca mie imi plac toate obiectele. Nu numai cele scumpe, nu numai cele frumoase, nu numai ale mele. Singurele care nu-mi plac sint cele pe care le gasesti acum in supermagazine si care au ceva de „pre-gunoi“. Obiectele sint pentru mine un fel de spunere. Nu fac o mare deosebire intre obiectele de arta si cele care nu au nimic comun cu arta. Ceea ce ma innebuneste este materialitatea lor, pusa in slujba unor forme, a unor functii. In plus, obiectele pot fi ale tale, poti sa le cari dupa tine... E o relatie unica de fapt, cu natura nu poti sa faci asta.
Lévi-Strauss povestea ca, pentru primitivi, orice poate deveni o bijuterie. Eu cred ca am o ramasita primitiva, pentru ca orice obiect ma mira: ca e prea mic, ca e prea mare, ca e prea patrat, ca e prea vechi, ca e prea nou. Impresia pe care mi-o provoaca este mult mai puternica decit cea a unui buchet de flori. Florile prefer sa le vad pe cimp. Dar sa oferi un buchet de flori si sa obligi persoana respectiva sa asiste la agonia lor mi se pare un gest de-a dreptul nepoliticos.

Nu crezi ca atasamentul nostru pentru anumite obiecte exprima si o anume teama de sfirsit?

Ne agatam de obiecte, asta e sigur, si le ordonam in jurul nostru. De noi depinde asezarea lor. Constatarea e valabila pentru ultimele veacuri, pentru ca inainte inventarul de obiecte ale unui om era extrem de redus. Obiectele cumulau mai multe functii. In secolul XVII in Europa se inventeaza Cabinetul de curiozitati. Atunci apare, dupa mine, mania, iubirea dezlantuita pentru obiect.
Cit despre frica noastra de sfirsit, nici nu ne dam seama de ea. Sintem foarte prost pregatiti pentru sfirsit si pentru orice moment de mare cumpana. Incercam sa ne bizuim pe ce ne spune societatea, pe oferta ei si, involuntar sedusi de ea, pierdem din vedere sfirsitul. De obiecte ne agatam asa cum un om aflat pe marginea prapastiei se agata de ultima radacina. Dar exista si oameni care nu aduna – ii privesc ca pe niste anomalii.

Exista insa oameni care isi propun ca principiu de viata sa nu se ataseze de obiecte.

Acestia au macar un program. La ceilalti exista o lipsa de imaginatie. Mai intervine si un model caricatural al urbei, unde totul se arunca. In satul traditional nu se arunca nimic, fiecare ciob putea dobindi functia sa proprie. Exista si oameni care se tem de vechi si de poveste, care spun „cum sa dorm intr-un pat in care a murit cineva?“. Exista oameni care arunca foarte mult. Dar gunoiul unora poate fi comoara altora. Oamenii se debaraseaza de obiecte din diverse motive, iar eu am cules din gunoaie tot felul de obiecte. De pilda, in timpul unei plimbari in Cotroceni, am recuperat dintr-o cutie aruncata un dispozitiv bizar, care curatat s-a dovedit a fi un aparat de facut dantela precum cel din tabloul lui Vermeer, Dantelareasa. Am adunat astfel foarte multe lucruri. Spre lada de gunoi, multi duc lucruri cu care se afla intr-o relatie de tensiune. Probabil ca tensiunea dintre mine si obiecte e doar de ordinul amorului.