OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

16 sint cartile in limbi straine semnate, uneori doar in parte, de Adrian Marino intre 1976 si 2001. Realitatea acestui fapt il situeaza pe Adrian Marino intr-o unicitate pe cit de admirabila, in general, pe atit de iritanta pentru unele persoane din tara. Desi criticul (sau „ideocriticul“, cum il numeste Constantin M. Popa in monografia pe care i-o dedica) socoteste acest lucru „un inceput pentru literatura romana“ si o „simpla referinta bibliografica“ pe arena literelor externe, toata lumea stie, dar se preface uneori a ignora, importanta imensa, constructia de sistem a operelor lui Adrian Marino. De ce a fost tradus analistul si istoricul ideilor literare si mai ales pe ce cai „oculte“, mereu suspectate in negura anilor comunismului, de vreme ce E. Lovinescu se bucura doar de o versiune franceza a tezei sale de doctorat, iar pe G. Calinescu nu l-a vizitat slova externa?

Pina la dezinhibata/decomplexata pozitie a „optzecistilor“, asezarea lui Adrian Marino „intre hotarele“ culturale parea stranie. Paradox, capriciu al dictaturii ori „complicitate“ a autorului? Asa dupa cum insusi criticul ne spune, raspunsul e „secretul lui Polichinelle“ – respectiv ambitia de a scoate cugetarea romaneasca din impasul replierii in propriul teritoriu, prin crearea si redactarea pe banii autorului a revistei C.R.E.L. (Cahiers roumains d’études littéraires), „prima revista romaneasca de studii literare in limbi straine“, care a avut un ecou remarcabil, obtinind 104 mentiuni straine si, in consecinta, i-a inlesnit criticului-comparatist relatiile necesare atentiei fata de propria opera, dar mai cu seama interesul pentru difuzarea ei. A investiga din interiorul Romaniei deceniului sapte posibilitatile comparatismului militant si a „construi“ o critica a ideilor literare intr-o epoca a creatiei literare europene fatis neo-alexandrine nu era un act lipsit de temeritate, prin urmare n-avea sa fie trecut cu vederea.

Dar ceea ce nu ne spune dl Adrian Marino, si anume pivotul uriasului sau efort, rezida in obsesia „traversarii cortinei“ – aspect ce i-a dezorientat pe unii comentatori. Fiindca Adrian Marino a declarat in citeva ocazii (vezi si Al treilea discurs, convorbiri cu Sorin Antohi) ca, initial, „vocatia“ lui ar fi fost de ideolog si ca, neputind-o exercita in comunism, a transferat-o in domeniul „ideilor literare“, unde „perspicacitatea“ unor analisti identifica azi o tendinta de anulare a propriei opere critice. Intr-adevar, datorita vocatiei sale universaliste, comparatistul a aderat in tinerete (cind functiona in calitate de asistent al lui G. Calinescu) la un partid de centru (centru stinga mai degraba decit dreapta, in vremea de atunci a PNT-ului), nadajduind o deschidere a hotarelor mintii literare romanesti. A platit prea scump inocenta acelei vremi (douazeci de ani de recluziune si ignorare), iar dupa 1964 se relanseaza in cercetare si constructie critica, urmindu-si cu acribie vocatia nestirbita. Din aproape in aproape, producind intr-un ritm naucitor o cantitate de lucrari pentru care altii au nevoie de decenii – dar, sa nu uitam, Adrian Marino apartine altei „educatii a muncii“, precum si unei generatii pentru care cultura nu era element carieristic, ci conditie umana –, reuseste sa se impuna si sa impuna ideile ce i se atribuie pretutindeni. Desigur, o astfel de energie/furie productiva n-a trecut neobservata de „ideologii“ sistemului comunist, ce s-au grabit a-i exploata propagandistic truda. Asa s-a putut naste C.R.E.L. Intrebarea obligatorie onestitatii intelectuale, istoric-literare este: trebuia sa taca Adrian Marino – dupa 20 de ani de tacere impusa? Sau bine a facut ca s-a lasat „exploatat“ si prin el a fost „exploatat“ filonul (subtire) de universalitate al culturii romane, ce-l preocupa in aceeasi masura ca si cea universala, tocmai pentru ca vrea sa o „lanseze“ pe cea romaneasca in „Republica literelor“?

Asadar, pretinsa contradictie dintre declaratii si rezultatul muncii e „simbolica“, nu formala, e de expresie si nu de fond. E pina la urma un rasfat stilistic al omului ce s-a ferit toata viata de „bucle“ stilistice. Pe aceasta cale, strainii par a fi intuit mai corect decit unele instante autohtone puntea lansata de cercetator, clamarea dreptului nostru la universalitate, la vocea diferentiata a „instrumentului“ construit de limba romana in concertul european al literelor. Dupa stiinta mea si studiile intreprinse asupra literaturii si culturii romanesti postbelice (pina in 1971!), doar Iordan Chimet se „invecineaza“ prin generatie si tendinta cu aspiratiile lui Adrian Marino. Toate antologiile concepute de cel din urma sint „mesaje din sticla aruncata in ocean“, expresii ale nevoii acute de „traversare a cortinei“. Numai ca Iordan Chimet ne aduce indeobste „lumea larga“ acasa, pe cind Adrian Marino vrea sa ne scoata din „hruba domestica“. Pe de alta parte, Paul Goma reprezinta inca o ironie a sortii manifestata pe aceste tarimuri, deoarece, cunoscut prin cartile sale traduse doar in strainatate pina in 1990, el (partial si Dumitru Tepeneag) s-a vazut intr-o postura referentiala externa, desi a intreprins tot posibilul sa-si vada lucrarile aparind in tara.

In aceasta ordine de idei, e de mare folos urmarirea unor contributii ale lui Adrian Marino in volume colective. Bunaoara, Tripticul pe care il semneaza in antologia lui Iordan Chimet Momentul adevarului (Editura Dacia, 1996) sau articolul Pro Europa: Modelul si obstacolele sale, din acelasi volum. Citim acolo, in capitolul departajarii culturii „de stinga, de dreapta sau de centru“, ca „Intre aceste doua blocuri compacte sde stinga si de dreapta, n.m.t cultura romana de centru, firava, intimidata, izolata, fara mari traditii actualizate ssubl.m., M.G.t, prinsa intre doua focuri, sub presiunea extremismelor de stinga si de dreapta, se afla intr-o pozitie foarte dificila. Ea este slaba, mai intii din cauza oscilarii si ambiguitatii oricarui «centru»; din «stinga» el pare de «dreapta», privit din «dreapta», el pare de «stinga». Valorile sale sint pe de alta parte detestate din ambele directii: echilibrul axiologic intre valori, liberalismul, pluralismul (cu toate urmarile sale), umanismul, europeismul, convergenta si chiar sinteza dintre valorile nationale si universale, rationalismul si spiritul critic, un anumit «bun simt», pe care extremistii il dispretuiesc ca «mic burghez», adeziunea militanta la drepturile omului si cetateanului, nostalgia societatii civile prin integrarea, participarea si responsabilitatea directa a individului sint si ramin aspiratiile perfect legitime ale oricarei societati post-totalitare“ (p. 313-314).

Tot acolo vom citi acuza la adresa „teoriilor antieuropene“ de care se fac vinovati citiva ginditori ai unicitatii (chiar protocroniste) autohtone, mult veneratii Nae Ionescu, Noica, Tutea. Nu intru aici in detalii, ele se cunosc in mare, au fost chiar obiectul unor polemici recente in revista 22. Ce retin e universalitatea discipolilor acestora, in special ai lui Noica, de la care stralucitii oameni de cultura pe care-i aflam, pe drept, azi au luat ce era de luat pentru a se desparti ulterior de el pe cararile largi ale modernitatii tirzii: Gabriel Liiceanu, minte reflexiva/scriitor de neocolit, directorul de incontestabil succes al Editurii Humanitas, Andrei Plesu, citat si amintit de Adrian Marino pentru demersurile sale universaliste, pentru infiintarea si fiintarea cunoscutului New Europe College. Cit de aproape sau de departe sint acestia de „fericirea“ lui Steinhardt sau de cea a „fratelui Alexandru“? Marino, care a facut puscarie politica, recunoaste ca a te declara „fericit“ chiar si in inchisoare poate fi pina la urma „o chestiune de temperament“, numai ca se apropie periculos de teza „libertatii ca necesitate inteleasa“. „Inteleg ca trebuie sa stau in lanturi“, scrie Adrian Marino (op. cit., p. 326) – pentru a degusta elixirul fericirii, adaugam. S-ar fi incumetat cu adevarat discipolii lui Noica la aceasta radicala revelatie?! Nici nu vrem sa ne gindim… Ma bucur, ne bucuram ca ei serbeaza amintirea lui Culianu, colegul lor de generatie, care a intuit capcana „deschiderii ce se inchide“ (sau invers…) – si oare pentru ce a trebuit sa plateasca acest rar spirit universalitatea competentelor sale?

Ne insenineaza posibilitatea unui destin implinit al vocatiei universale a romanilor prin Adrian Marino, azi in virsta de peste 80 de ani. Existenta si consistenta operei sale sint cu atit mai valabile cu cit, pastrind proportiile, marturisesc ca m-a vlaguit traversarea „gulagului“ impus-autoimpus al deceniilor de cultura postbelica pe care le-am trait. A iesi teafar si inca universal recunoscut din zborul deasupra pesticidelor mintale ale aberatiei totalitare, iata o performanta. Probabil de nereprodus!