OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Intr-un interviu din nr. 375 al Observatorului cultural, Vladimir Tismaneanu aminteste, apropo de discutiile din jurul Raportului Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, ca a decis inca de la infiintarea acestei comisii sa nu se angajeze in „polemici sterile“. Interviul vine in contextul unei amenintari cu moartea primita de Vladimir Tismaneanu, insa nu la aceasta ma voi referi, aici fiind putine lucruri de spus: orice astfel de amenintare este extrem de grava si trebuie tratata ca atare.

Ma voi referi insa la ceea ce s-a spus in jurul Raportului de catre autori identificabili, deci la lucrurile care pot fi judecate din aceasta perspectiva.
Refuzul polemicilor sterile constituie o pozitie care, desigur, poate fi sustinuta in principiu. insa imediat in continuarea acestei afirmatii, Vladimir Tismaneanu spune ca a raspuns doar atunci cind „agresiunile verbale“ au depasit „limita tolerabilului“. Este, intr-adevar, ceea ce a si facut, raspunzind aplicat, in repetate rinduri, unor atacuri mizerabile la adresa sa si a Raportului.

Din pacate, insa, Vladimir Tismaneanu nu a raspuns niciodata criticilor rezonabile, de fond. Ce putem intelege de aici, ca acestea sint polemicile care nu merita purtate, in timp ce calomniile odioase merita energia si atentia unor replici relativ asidue? Nu era oare mai normal sa fie invers? Sa raspunda mai degraba criticilor de fond care acuza deficiente serioase ale Raportului si sa ignore, pe cit posibil, calomniile? Mai ales ca acestea din urma veneau, in general, din zone marginale din politica sau media, cum ar fi PRM sau OTV.
Elucubratiile venite din aceste zone nu merita din principiu atentie din partea celor care doresc sa discute serios anumite probleme. Nu spun ca aceste fenomene trebuie ignorate, pentru ca asta, desigur, poate fi periculos, dar discursurile lor delirante nu trebuie luate ca atare, la nivelul continutului lor explicit, pentru ca genul acesta de populism-extremism nici nu isi propune sa comunice ori sa discute coerent ceva, sau sa dezvolte o relatie rationala cu publicul lor. Discursurile lor trebuie deconstruite, evident, dar nu la nivelul continutului lor propriu-zis (ar fi si greu, ele fiind destul de ilogice), ci la nivelul analizei presupozitiilor lor si la nivelul analizei fenomenului extremismului populist in general.

A face asta periodic este necesar. A raspunde, insa, aplicat lui Vadim Tudor, Mihai Ungheanu sau Victor Roncea nu este doar o pierdere de timp, ci inseamna si a intra pe un teren pe care nu ai cum sa cistigi si pe care nici nu are rost sa dezbati, pentru ca acolo mi-za nu sint argumentele si concluziile rationale. in plus, consecventa si tonul pe alocuri usor apocaliptic cu care Vladimir Tismaneanu a ras-puns atacurilor minabile venite dinspre PRM sau OTV pot avea si un efect pervers: se creeaza din nou inca una din „starile de urgenta“ care puncteaza nefericit istoria Romaniei. Stare de urgenta care si produce, in acelasi interviu, un inoportun, in opinia mea, apel la „solidarizarea intelectualilor“ impotriva „Calibanilor de ieri si de azi“.
Astfel ca aceasta strategie a lui Vladimir Tismaneanu de a raspunde prompt si aplicat calomniilor mizerabile, din care si citeaza abundent, dar de a ignora criticile rezonabile (nu am vazut nicaieri vreun astfel de raspuns) poate deveni, voluntar sau nu, o modalitate de impunere necritica a Raportului si a intregului demers care il insoteste, inhibind posibilele dezbateri asupra lui prin crearea senzatiei ca orice critici nu pot fi decit reprobabile.

Criticile aduse Raportului
Astfel, cred ca ar fi fost mult mai bine ca presedintele Comisiei de Analiza a Dictaturii Comuniste sa raspunda serios si aplicat nu delirurilor intratabile (sau nu doar lor), ci mai ales criticilor rezonabile. De exemplu, criticilor exprimate de Michael Shafir intr-un interviu din Ziua de Cluj, in care acesta sesizeaza lipsa de rigoare a textului, manifesta in folosirea improprie a unor termeni esentiali in economia Raportului, cum ar fi cel de „genocid“, in cifrele vehiculate aproximativ si, poate cel mai important, in limbajul literar-jurnalistic din multe pasaje ale textului, cu totul nepotrivit pentru un astfel de document. Observatia lui Michael Shafir (care, desigur, nu contesta nicidecum faptul ca, altfel, regimul comunist a fost criminal si ilegitim) conform careia textul Raportului nu reuseste sa se apropie de rigoarea stiintelor socio-umane, in speta a istoriei, desi isi asuma un astfel de demers, era una care trebuia neaparat sa primeasca un raspuns elaborat.
La fel, cred ca era obligatoriu ca Vladimir Tismaneanu sa raspunda obiectiilor pertinente pe care le formuleaza Valerian Stan. Acesta incepe, intr-un serial din New York Magazin reprodus si pe site-ul sau personal, prin a se indoi de faptul ca un document atit de masiv si atit de complex putea fi produs de o maniera riguroasa intr-un timp atit de scurt, de un numar relativ mic de oameni, de unde presupunerea ca finalizarea lui a fost grabita din ratiuni politice.

De aici urmeaza imediat (conform clasicei butade „nu am avut timp sa scriu scurt“...) observarea caracterului de compilatie al Raportului care, in ciuda proiectului initial al unui text de aproximativ 100 de pagini insotit de anexe (proiect foarte rezonabil), s-a intins pe 663 de pagini, practic ilizibile pentru publicul larg. Desi, e adevarat, faptul ca aceste pagini se constituie intr-o compilatie „disproportionata, redundanta si incoerenta“, asa acum sustine Valerian Stan, poate fi sesizat chiar si la o lectura partiala a textului.
Valerian Stan constata si el aproximarile amatoristice in ce priveste cifrele vizind numarul victimelor comunismului (remarcate si de Michael Shafir) si observa dezechilibrele grave dintre spatiul acordat diverselor teme in functie de importanta lor, dezechilibre pe care le atribuie, in unele cazuri cel putin, idiosincrasiilor personale ale presedintelui comisiei. De asemenea, el argumenteaza convingator subiectivismul Raportului in privinta presedintelui Comisiei si a tatalui sau (dar si in privinta Anei Blandiana, de exemplu), concluzia lui fiind ca situatia lor fata de regimul comunist a fost sensibil cosmetizata in Raport.

Alte asertiuni ale lui Valerian Stan despre Vladimir Tismaneanu sint mai putin argumentate si mai riscante. insa oricit de deranjante ar fi ele, Vladimir Tismaneanu nu ar fi trebuit sa se ocupe de aceste asertiuni care il vizeaza personal si sa ignore criticile solide, fundamentate pe text. Cred ca Vladimir Tismaneanu, in acord cu pozitia publica de presedinte al comisiei prin care statul roman urma sa condamne (ma rog, conform titulaturii comisiei sa „analizeze“, dar toata lumea stia despre ce e vorba de fapt) comunismul, ar fi trebuit sa isi asume o responsabilitate publica, deci centrata mai degraba pe continutul Raportului in sine decit pe propria persoana, chiar daca el a devenit un simbol al acestui document. Cred ca avea obligatia sa justifice, in fata criticilor pe text (chiar si atunci cind ele veneau din partea unor persoane carora le-ar fi putut imputa alte luari de pozitie), calitatea Raportului produs de comisia pe care a prezidat-o, ceea ce, cum recunoaste singur si cum se poate verifica in practica, nu a facut.

Aria calomniei
Am formulat si eu unele critici la adresa Raportului, in numarul din februarie al revistei Timpul. Le reiau pe scurt: perspectiva Raportului e una de judecare a comunismului ca regim ideologic, neajungindu-se la substanta realitatilor politice, sociale, economice, culturale de profunzime de sub discursul ideologic, in care nu mai credea nimeni; cea mai mare parte a textelor din raport tine de genul istoriei normale, de manual (adesea irelevanta pentru scopul propus de Comisie), interpretarea analitica fiind foarte putina, de regula substituita de o atitudine de condamnare ideologica formulata intr-un limbaj mai degraba jurnalistic; lipseste, astfel, o explicare serioasa a ceea ce a fost comunismul romanesc in realitate, o lacuna esentiala; Raportul e dezarticulat, plin de clisee si prost scris, in numeroase pasaje tonul e de extemporal mediocru; mult mai grav este insa limbajul de tip literar, metaforic-patetic, uneori reluind tonul editorialelor dezlinate din anii ’90. Este ceea ce, mai mult decit orice altceva, nu ar fi trebuit sa se intimple: inlocuirea asumarii unei perspective lucide si curajoase asupra comunismului romanesc, chiar si cu riscul ca ea sa produca o explicare a lui dureroasa pentru majoritatea romanilor, cu acest ton al lamentatiei vindicative, care este, in fond, tonul neputintei.

Nici aceste critici nu au primit un raspuns public, desi Vladimir Tismaneanu s-a aratat indignat de articolul meu fata de un prieten comun, asimilindu-l chiar celor venite din partea acuzatorilor de tip Victor Roncea. Daca am inteles bine, Vladimir Tismaneanu nu a raspuns public deoarece a considerat articolul meu un atac la persoana (desi, cum am vazut anterior, la acest tip de reactii de obicei raspunde; probabil ca, totusi, presupusul meu atac la persoana nu a fost suficient de odios incit sa merite un raspuns...).
Despre ce era vorba? in afara de obiectiile pe text, care nu au cum sa fie considerate atac la persoana, am spus ca discursul public despre anticomunism al lui Vladimir Tismaneanu (specificind clar ca nu ma refer la studiile lui teoretice, a caror calitate o recunosteam) este foarte plat si cliseistic, ceea ce e o banala evidenta, verificabila pe site-urile cotidienelor Evenimentul zilei si Cotidianul.

Nu mult diferit, de altfel, de discursul primitiv intelectual al celorlalti lideri marcanti ai anticomunismului romanesc de tranzitie. De asemenea, mai spuneam ca acest discurs prefera argumentelor un name-dropping agresiv, ceea ce de asemenea mi se pare o alta observatie la indemina oricui citeste textele lui Vladimir Tismaneanu.
in fine, aceste conjuncturi nu sint importante. Voiam doar sa ajung la concluzia ca, daca aceste observatii de mai sus si tonul intr-adevar polemic, probabil exagerat pe alocuri, al articolului meu au fost considerate de Vladimir Tismaneanu un atac la persoana, atunci nu imi ramine decit sa ma consolez cu statutul de calomniator caruia nu merita sa i se raspunda (desi reamintesc inca o data paradoxul: calomniatorii „seriosi“ primesc replici prompte...). Chiar si asa, insa, ma astept ca la un moment dat in Romania sa se discute serios, indiferent de catre cine, despre Raportul Tismaneanu si despre intreg pachetul anticomunismului romanesc de tranzitie, superficial si ratind intelegerea a ceea ce a fost de fapt regimul comunist romanesc.

Poate ca Michnik...?
Dar daca Vladimir Tismaneanu nu va gasi, totusi, in Romania pe nimeni cu care sa discute despre Raport si despre comunism/anticomunism in afara lui Corneliu Vadim Tudor, Gheorghe Funar, Victor Roncea, Mihai Ungheanu, Adrian Paunescu si a multor altora din aceeasi categorie, la ale caror acuze a considerat necesar sa raspunda, mi-as permite totusi sa il invit sa-si confrunte ideile cu cele ale lui Adam Michnik, de care am inteles ca e apropiat si pe care il apreciaza.

Adam Michnik, fost disident si luptator anticomunist care nu poate fi suspectat de simpatii procomuniste (din pacate, in climatul intelectual de la noi astfel de precizari sint necesare), a avertizat in numeroase rinduri, inca din 1990, asupra riscului ca anticomunismul de dinainte de 1989 sa se transforme intr-o noua gindire unica, ca vechea intransigenta necesara „inainte“ sa devina „dupa“ doar o dovada de obtuzitate si esec moral (nu pentru ca adversarul comunist nu ar fi fost blamabil, ci pentru ca absolutismul moral fata de el esueaza in el insusi, deoarece se ipostaziaza, ilegitim, intr-un fel de Bine absolut, aprioric), ca vechiul discurs anticomunist sa devina doar „fraze obosite si cuvinte pline de praf“. Pe scurt, ca anticomunismul sa revina la pacatele comunismului: lipsa de spirit critic, de moderatie si de luciditate, utopism si convingere absoluta in adevarul propriei pozitii, neglijarea celorlalti si instrumentarea lor cinica pentru atingerea unor teluri presupus prea „nobile“ pentru a fi discutate sau, mai „rau“, negociate.

Ma rog, ideile lui Adam Michnik ar avea, totusi, nevoie de citeva precizari esentiale pentru a putea fi aplicate cazului romanesc. in primul rind, el vorbea de absolutismul moral al unor anticomunisti care chiar luptasera efectiv impotriva comunismului, ceea ce nu e cazul imensei majoritati a absolutistilor nostri morali. in al doilea rind, el vorbea de un anticomunism care, chiar daca i se parea regretabil, fiind extrem, era cel putin serios (implicind si demagogie politica, evident, dar producind si rezultate practice clare). Marea majoritate a anticomunistilor romani ai tranzitiei s-au consolat insa destul de usor cu ineficienta lor practica (datorata lipsei unui curent anticomunist larg in societate si lipsei lor de priza la mecanismele puterii) si s-au specializat pe producerea de discursuri compensatorii (pentru care, e adevarat, exista un public mai larg decit pentru masuri anticomuniste concrete), la nivel practic multumindu-se cu o deconspirare de opereta care, in mod normal, ar trebui considerata mai degraba un esec major decit o victorie a luptei impotriva comunismului.
in al treilea rind, pentru anticomunismul polonez evolutia unei factiuni a lui inspre o atitudine de tip fundamentalist, intolerant si autist reprezinta un esec marginal, odata ce el si-a indeplinit misiunea principala de demolare a comunismului si de punere a bazelor unei societati deschise. Pentru anticomunismul romanesc ideologic care sta in spatele Raportului, constituit dupa caderea comunismului si cu o contributie ambigua in privinta democratizarii societatii, o astfel de situare este dezastruoasa.

Intelectualii presedintelui
Cred ca dezbaterea unei pozitii lucide si moderate precum cea a lui Adam Michnik ar putea fi un breakthrough pentru discutiile pe acest tip de teme din Romania. Mai ales daca tinem cont ca problema unui absolutism moral necritic si cu tendinte de gindire unica se pune in mod si mai acut acum, cind „intelectualii presedintelui“, asa cum pe buna dreptate au ajuns sa fie numiti Vladimir Tismaneanu, Gabriel Liiceanu, Traian Ungureanu sau Catalin Avramescu, isi completeaza discursul anticomunist simplist si (voi continua sa repet aceasta banalitate) ineficient in combaterea comunismului, cel putin a formelor profunde de manifestare ale acestuia, cu un discurs politic obtuz, pus in slujba presedintelui.

Cum altfel putem explica afirmatii socante precum cele prin care Vladimir Tismaneanu sustine ca, odata cu suspendarea presedintelui, am asistat la un „puci parlamentar“, ca aceasta suspendare ar fi de fapt o „suspendare a suveranitatii poporului“ si ca ea constituie un „rezultat catastrofic pentru destinul tarii ca membra a NATO si a Uniunii Europene“, produs de o „riposta directa a oligarhiei nationalist-securiste la actiunile presedintelui legate de lupta impotriva coruptiei, desecretizarea arhivelor Securitatii si condamnarea regimului comunist ca ilegitim si criminal“?
Evident, „puciul“ nu exista, presedintele fiind suspendat, asa cum prevede Constitutia, de catre Parlament dupa consultarea Curtii Constitutionale, un termen care are un sens suficient de precis. in ce priveste „suspendarea suveranitatii poporului“, Constitutia afirma clar ca suveranitatea nationala apartine poporului roman, care o exercita prin organele sale reprezentative alese prin alegeri libere (adica Parlamentul, nu Presedintia), precum si direct, prin referendum.

Este exact ceea ce s-a intimplat pe parcursul procedurii de suspendare a presedintelui: fiind o chestiune foarte grava, poporul a fost chemat sa confirme sau sa infirme in mod direct decizia organului reprezentativ prin care isi exprima in mod curent suveranitatea. Chiar daca n-a confirmat-o, acest Parlament, oricum ar fi el, ramine in continuare, pina la proximele alegeri, singura institutie la nivel national prin care poporul roman isi exprima suveranitatea; orice alte interpretari sint interpretari poetico-demagogice, nu constitutionale.
„Rezultatul catastrofic“ nu prea exista nici el deocamdata: sistemul politic e tot acela de dinainte, chiar daca acum fragilitatea lui e mai bine expusa, economia e tot aia, societatea tot aia si inainte, si dupa suspendare. Iar in ce priveste „oligarhia nationalist-securista“, oare sa domine ea intreg Parlamentul, cu unica si remarcabila exceptie a PD-PLD? Oare nu suna acest tip de discurs (antagonismul maniheist dintre un Bine absolut si un Rau absolut, devoalarea unor malversatiuni inchipuite ale dusmanului, revelarea catastrofei imaginare pe care o vor produce ele, acuzarea unei puteri din umbra malefice si amenintatoare, dar pe care nimeni nu prea poate sa o identifice clar) ingrijorator de compatibil cu unele dintre cele mai triste discursuri politice si ideologice ale secolului XX?

Nu mai vorbesc de nesfirsitele imnuri prezidentiale ale lui Traian Ungureanu, de halucinantele judecati produse de Catalin Avramescu (cum ar fi aceea ca o eventuala revizuire a Constitutiei ar trebui sa ocoleasca Parlamentul…) sau de inaderenta lui Gabriel Liiceanu la caracterul procedural al politicii democratice, manifesta in incapacitatea lui de a intelege ca o revizuire serioasa a Constitutiei necesita anumite etape si un timp indelungat (desi cel care ii explica asta era Valeriu Stoica, un lider politic lucid, de anvergura si, in plus, apartinind aceleiasi tabere ca si el).
Si nu e vorba doar de termen in ceea ce priveste acest ultim proiect al intelectualilor prezidentiali. Ma tem ca faptul ca un grup de intelectuali cu o optiune politica si ideologica atit de ingusta si de partizana considera oportun sa propuna un proiect de revizuire radicala a Constitutiei decurge din neintelegerea realitatii simple ca o noua Constitutie care sa fundamenteze o noua republica trebuie sa fie – sau sa devina la un moment dat – acceptabil pentru toate segmentele semnificative ale societatii si pentru reprezentantii lor politici. O noua Constitutie se poate dispensa de acordul PRM sau PNG, dar nu de cel al PSD sau PNL. Date fiind primele intentii declarate pina acum, cred ca nu e deloc deplasata temerea ca aceasta revizuire este vazuta in termeni mult mai confrontationali si autoritari decit ar fi cazul.

In ce consta obligatia morala
Senzatia mea e ca tentatia unei gindiri unice este, inca, foarte puternica, chiar si dupa cei 17 ani de tranzitie, ea producind erori grave de tipul „anticomunismului ca obligatie morala“. Anticomunismul este un discurs ideologic si politic fata de care mi se pare absurd sa soliciti fidelitate. El se poate baza pe valori, desi in cazul romanesc ar fi de discutat despre ce fel de valori e vorba, dar chiar si daca anticomunismul romanesc ar fi intemeiat direct pe anumite valori in sine incontestabile, intre el si acestea ramine totusi o diferenta fundamentala, aceea dintre conjunctural si esential. A impune obligatii morale de natura publica fata de altceva decit fata de valori in sine, respectiv fata de ceva conjunctural, inseamna a incalca libertatea individului intr-un mod compatibil cu cel practicat de regimurile comuniste insele.
Atunci cind vorbesc despre astfel de lucruri absurde, atunci cind repeta la nesfirsit, si dezamagitor de literal, discursul presedintelui la televizor sau in presa (sau atunci cind pluseaza fata de acest discurs cu idei si propuneri bizare, precum cele citate mai sus), atunci cind gireaza o condamnare a comunismului aproximativa si inefectiva, intelectualii anticomunisti si pro-Basescu de azi au toate sansele sa reduca, mai degraba decit sa sporeasca, posibilitatea ca societatea romaneasca sa asigure, in viitor, cetatenilor ei mai multa libertate decit astazi.

Si ca sa ma intorc la Adam Michnik: e evident ca pentru evitarea absolutismului moral si a revenirii unor forme travestite de extremism si intoleranta este nevoie ca fiecare sa se confrunte cu valorile si cu cu propria lui constiinta; aceasta e obligatia morala fundamentala a fiecaruia, nu anticomunismul. Cred ca inca sintem intr-o etapa preliminara a constituirii unei societati deschise, etapa in care esentiala e relativizarea lucrurilor, in sensul bun al cuvintului. Asta nu inseamna neaparat compromis, dimpotriva: relativizarea inseamna posibilitatea de a avea mai multe puncte de vedere, deci libertate; libertatea favorizeaza cultivarea si exprimarea libera a valorilor, deci tocmai posibilitatea de a rezista compromisului. Pina la urma, problema cea mai mare cu regimul comunist e ca prabusirea lui nu ne-a facut, pe nici unul dintre noi (dar strict pe nici unul), automat mai buni.