OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

8. Tot gratie lui Pavel, crestinii majoritari (apartinind ortodoxiei) ajung sa considere ca evreii continua sa existe deoarece au de jucat in continuare un rol in soteriologie – si ca atare nu trebuie omoriti – fiindca, la sfirsitul timpurilor, ei se vor boteza recunoscindu-l pe Cristos.29 Se naste astfel teoria despre “misterul” supravietuirii evreilor, care isi gaseste formularea “clasica” la Augustin. Astfel, Augustin i-a comparat pe evrei cu Cain, care si-a ucis fratele si si-a meritat moartea, dar aceasta pedeapsa a fost comutata de Dumnezeu in ratacire vesnica si nefericita pe pamint. Ca si Cain, evreii isi merita moartea, deoarece sint vinovati de deicid, dar ei trebuie pastrati in viata ca martori pentru adevarul crestin pina la sfirsitul timpurilor, cind ei se vor converti.30 Sau, dupa cum sustinea Pavel, in acel moment “intreg Israelul va fi mintuit”.

Ambivalenta acestei pozitii consta in aceea ca “evreii erau simultan dispretuiti si uriti pentru deicid, dar si respectati pentru unicitatea semintiei lor”, spune Fred Gladstone Bratton.31
Consecintele practice ale acestei teologii a antisemitismului se vad foarte bine cu ocazia cruciadelor. Pe de-o parte, masele de fanatizati vor ucide si prada mii, poate zeci de mii de evrei, in drumul lor dinspre Europa spre Tara Sfinta. Pe de alta parte, unii prelati importanti vor incerca – cu un succes mai mare sau mai mic, tinind de imprejurari – sa opreasca sau sa limiteze masacrarea evreilor. Asa, de exemplu, a procedat Bernard de Clairvaux cu ocazia Cruciadei a II-a. El l-a condamnat pe preotul german Radulf pentru ca instiga masele sa-i masacreze pe evrei. De asemenea, Papa Inocentiu al IV-lea face public un decret prin care ii absolva pe evrei de acuzatia tot mai raspindita, din secolul XII inainte, de omor ritual.32

Putem acum sa rezumam tipologia traditionala a antisemitismului, ce e bazat pe o criza identitara, centrala teologiei crestine: evreii sint un “popor-dovada”, dar este mereu vorba despre o dovada cu dublu sens: pe de-o parte ei trebuie pedepsiti si tinuti in ascultare fata de crestini, pentru ca nu l-au acceptat pe Cristos si sint “poporul deicid”. Pe de alta parte, ei nu trebuie nici ucisi, nici opriti sa-si practice religia (botezul fortat nu este bine privit de catre autoritatile ecleziastice), deoarece insasi existenta lor marturiseste un plan divin.33 In ultima instanta – se credea – supravietuirea lor in conditii grele de atitea secole este o dovada vie a existentei unei Providente.
La baza tuturor acestor speculatii statea recunoasterea faptului ca legitimitatea crestinismului era deopotriva negata si sustinuta de iudaism.

Era negata in masura in care poporul evreu, depozitarul si interpretul privilegiat al Scripturilor sacre, refuza sa recunoasca in iudeul Iisus pe Mesia si pe Fiul lui Dumnezeu. Era sustinuta in masura in care nu numai Mesia, dar chiar si Dumnezeul crestin reprezentau de fapt eleborari ale constiintei religioase evreiesti, consemnate in Scripturile evreiesti. In interiorul oricarui crestin se afla, ca sa spunem asa, un evreu; in consecinta, pe de-o parte, evreul trebuia reprimat pentru ca “evreul dinauntru” sa nu iasa la suprafata acoperindu-l pe crestin; pe de alta, evreul nu putea fi nimicit, deoarece, o data cu “evreul dinauntru”, crestinul insusi si-ar fi pierdut substanta si ar fi pierit.

Asadar, Biserica nu putea sa nu fie antisemita; dar ea avea grija ca nimeni sa nu persevereze prea mult in antisemitism pentru a nu se redeschide calea gnozelor anticrestine, niciodata pe deplin invinse. Trebuie notat, totusi, ca in conditiile mentalitatii medievale, acest echilibru delicat putea fi sustinut nu numai practic, dar si teologic. Intr-adevar, fiindca in viziunea medievala, cum se stie bine, lumea este o structura ierarhica care merge de la materia inanimata pina la Dumnezeu. Si, o data ce o faptura are un loc bine stabilit in aceasta structura ierarhica inseamna ca existenta ei este voita de Dumnezeu si nu poate fi nici pusa la indoiala, nici alterata in vreun fel. Iar oamenii sint si ei plasati pe diferite trepte ale scarii universale a fiintelor si ale lucrurilor; egalitatea lor esentiala, inaintea lui Dumnezeu, nu este in si pentru aceasta lume.
Or, in cadrul acestei ierarhii universale si sociale deopotriva, evreii ocupau un loc bine stabilit, neaparat inferior crestinilor, dar superior ereticilor, paginilor sau vrajitoarelor, sau chiar musulmanilor.34 Intr-o lume profund inegalitara precum cea medievala, pozitia lor subordonata nu trebuie vazuta ca exceptionala; in schimb, faptul ca ei, spre deosebire de eretici, trebuie tolerati si chiar, intr-un anume fel, respectati, era un lucru inscris in ordinea inalterabila a lumii, voita de Dumnezeu.

9. Iata insa ca epoca moderna va pune la indoiala, apoi va rupe acest echilibru al antisemitismului “ambivalent” medieval. Consecinta ultima a acestui gest? Funesta: in final, nici mai mult nici mai putin decit Holocaustul!
Desigur, modernizarea si secularizarea le aduc evreilor, in imediat, multe beneficii: incepind cu secolul XVII, ei sint reprimiti in tarile occidentale de unde fusesera alungati cu trei sute de ani mai inainte; ghetoul dispare, treptat sint “emancipati”, adica ei capata egalitatea juridica, apoi si pe cea politica. Procesul se extinde spre rasarit in decursul secolului al XIX-lea. Romania este ultima tara europeana care acorda evreilor egalitatea cu ceilalti cetateni prin Constitutia de la 1923 si sub presiunea Marilor Puteri. Mai mult, in multe tari europene, evreii se asimileaza cu mare viteza si participa din plin la progresul vietii economice, la procesul creatiei culturale si stiintifice. Intrebarea este: de ce totusi antisemitismul nu dispare, ba chiar, catre sfirsitul secolului al XIX-lea, se intensifica?

Nu se poate nega valoarea unor explicatii de natura economica sau sociala, pentru a obtine un raspuns; si totusi, credem ca antisemitismul continua sa fie, in adincimea lui, un fenomen teologico-identitar, care mai curind preia anumite ingrediente profane decit sa se reduca, fara rest, la o combinatie din aceste elemente. Dar nu este aici un paradox? De ce exact atunci cind religia crestina incepe sa-si slabeasca autoritatea asupra diferitelor populatii europene, un fenomen pe care il calificam drept teologic, precum antisemitismul, nu numai ca nu dispare, dar se si intensifica in destule cazuri?
Paradoxul este, cum vom vedea, numai aparent. Secularizarea si laicizarea Europei reprezinta un Kulturkampf, purtat intre tendinta conservatoare, de obicei de inspiratie catolica, in tarile occidentale, si diferite tendinte anticlericale. Prima genereaza antisemitism, in virtutea faptului ca orice crestinism fundamentalist este antisemit; dar si anticlericalismul genereaza adesea antisemitism in virtutea faptului ca este, in mare masura, anticrestin, iar anticrestinismul genereaza si el antisemitism, asa cum am vazut deja.

10. Este evident faptul ca toate curentele crestine mai mult sau mai putin traditionaliste (mai ales in varianta catolica sau ortodoxa) din Europa moderna poseda un simbure antisemit, ce nu facea decit sa mentina in rindul maselor o atitudine traditionala de ostilitate fata de evrei. Dar se observa mai rar ca aici intervine inca ceva: intr-adevar, pentru crestin, ordinea divina inseamna ca evreul trebuie sa fie persecutat sau macar plasat intr-o stare de inferioritate, desi nu trebuie ucis si nici botezat fortat. Aceasta atitudine se putea impaca relativ bine cu situatia evreilor pina la emancipare; dar cu cit acestia capatau mai multe drepturi si cu cit mai mult succes se asimilau elitelor societatilor crestine, cu atit crestinul practicant si mai ales elitele sale trebuia sa-i priveasca pe evrei cu mai multa ura: intr-adevar, in viziunea lui, se parea ca legea divina fusese incalcata: poporul “deicid”, in loc sa sufere si sa fie prigonit, parea sa prospere; in loc sa fie subordonat crestinilor, el capatase drepturi egale cu acestia. Dar atunci cind o crima nu mai este pedepsita nu e numai o nedreptate; in plus, faptasul devine periculos si recidiva ajunge inevitabila. Cu atit mai mult parea sa fie cazul – credeau acesti oameni – atunci cind crima suprema – omorirea lui Dumnezeu – nu mai era ispasita prin persecutie.

Iar daca, in chip direct, Cristos nu mai are cum sa fie omorit, el poate fi omorit totusi in mod indirect, credea aceasta viziune fundamentalist-crestina. Evreii isi duc inainte opera deicidala, distrugindu-i pe crestinii in a caror societate au fost admisi. Distrugerea capata doua aspecte, prezente in doua stereotipuri opuse: stereotipul evreului capitalist (care continua vechiul stereotip al evreului camatar) care il nimiceste financiar pe crestinul cumsecade. Pe de alta parte, apare si stereotipul evreului socialist, francmason si, in general, radical, care submineaza societatile crestine traditionale. De la Edouard Drumont, sustinut de o parte a presei si a clerului catolic, la clericalismul obscurantist care cere capul lui Dreyfuss, in timpul Afacerii cu acelasi nume in Franta, si pina la ortodoxismul rusesc (autor indirect al Protocoalelor inteleptilor Sionului) si romanesc, cele doua stereotipuri, desi aparent contradictorii, revin mereu. Prezenta lor se explica prin “profanizarea”, “secularizarea” acuzatiei de deicid, exacerbata de succesele asimilarii evreilor.35

Sa remarcam, in fine, ca bisericile traditionale nu reusesc sa elimine antisemitismul in mod consistent si motivul ramine acela ca insasi identitatea crestina are nevoie, in anumite doze, de antisemitism. Ca lucrurile stau astfel se poate vedea chiar din actele Conciliului Vatican II (care, totusi, a facut foarte mult pentru modernizarea catolicismului). Astfel, in primul proiect, in chestiunea evreiasca, se scria: “Poporul evreu nu trebuie sa fie niciodata persecutat ca popor, nu trebuie sa fie considerat ca separat de Dumnezeu, ca blestemat sau ca vinovat de deicid”. Or, in redactarea finala, cuvintul-cheie “deicid” a fost, in chip semnificativ, omis.36

11. O viziune naiva ar putea crede, dupa toate acestea, ca atitudinile “progresiste”, ostile curentelor conservatoare si clericale, vor respinge si antisemitismul. Este o viziune, intr-adevar, naiva si careia i-au cazut victima in primul rind multi evrei. In realitate, foarte multe curente ale modernizarii, dezvoltate din ideologia Luminilor – fie ca este vorba despre republicanismul iacobin, fie ca e vorba despre unele curente liberale sau socialiste, fie ca este vorba despre diferitele curente nationaliste care se dezvolta in secolul al XIX-lea – sint si ele, in mare masura, antisemite. Ratiunea acestui antisemitism “progresist” pare, din cele aratate mai sus, evidenta: aceste curente sint antisemite pentru ca se doresc a fi, in mod militant si radical, anticrestine. Caci sa nu ne inselam: anticrestinismul la care ne referim nu este un non-crestinism; el are toate datele unei pasiuni religioase seculare, abia “camuflate in profan”, cum spunea foarte nimerit Mircea Eliade, si care venereaza, in locul Dumnezeului iudeo-crestin, Ratiunea, Istoria, Proletariatul, Natiunea si alti asemenea idoli ai modernitatii.
Cazul poate cel mai caracteristic este cel al lui Voltaire. Pentru acesta, evreii erau o secta superstitioasa, deplorabila, incapabila de progres, un fel de relicva a istoriei. El ii vedea lipsiti de creativitate, de spirit filosofic, de idei politice. Dar cel mai mare defect al lor, pacatul lor “originar”, era acela ca inventasera crestinismul. Ulterior, credea Voltaire, toate viciile si defectele lor fusesera trecute asupra ierarhiei ecleziastice crestine.37

Atitudini similare la modul general se regasesc si la multi alti scriitori si filosofi care se inspira, intr-un fel sau intr-altul din filosofia Luminilor, sau care militeaza impotriva “spiritului reactionar”. Anticrestinismul lor genereaza aproape inevitabil antisemitism: Fourier, Prudhon, Michelet, Fichte, Hegel, Bruno Bauer, Feuerbach si, bineinteles, Karl Marx se pot cita ca exemple.38 In linii mari, pentru toti acestia, “chestiunea evreiasca” se poate rezolva prin asimilarea completa a evreilor, prin disparitia lor ca entitate etnico-religioasa. Daca, asadar, pentru “conservatorii crestini”, asimilarea este un scandal, pentru “progresisti” (sau nationalisti), tocmai neasimilarea, sau incercarea unor evrei de a nu renunta, complet sau partial, la evreitatea lor, reprezinta scandalul. De fapt, ne dam seama ca persistenta evreilor de a ramine evrei pare sa le sugereze acestor autori falimentul ideologiei rationaliste si “progresiste” pe care o adoptasera; de asemenea, pentru nationalisti, ea parea a dovedi esecul Natiunii, “una si indivizibila”, ca noua divinitate careia ei i se inchina. Prin urmare, obstinatia lui Israel de a refuza completa asimilare parea sa “dovedeasca” ceva; or, ce altceva putea dovedi ea, indirect, decit tocmai existenta planului divin, deci a existentei Dumnezeului iudeo-crestin universal, pe care acesti autori se sileau sa-l detroneze in favoarea Istoriei, a Ratiunii sau a diferitilor zei tribali?

Foarte semnificativ ramine, din acest punct de vedere, cazul marxismului. Pentru marxisti (cel putin ortodocsi), evreii in epoca moderna reprezinta o anomalie: existenta lor desfide pur si simplu teoria marxista: ei nu sint o clasa sociala, nu sint o natiune in sens obisnuit si nu sint o religie. E imposibil, de fapt, sa explici “problema evreiasca” in termenii luptei de clasa sau ai determinismului economic, si ai precedentei infrastructurii asupra suprastructurii ideologice.39 Persistenta evreilor de a exista, ce parea sa confirme, pentru crestin, existenta lui Dumnezeu, ameninta sa semnifice, pentru socialist, falimentul marxismului. De aici si antisemitismul latent sau virulent din societatile marxiste: “chestiunea evreiasca” era “rezolvata” prin omisiune, ocultare, negare a intregii problematici – de la persecutiile din trecut, la Holocaust si de la chestiunile religioase, la cele legate de sionism. Dovada “negativa” trebuia inchisa sub tacere! Contrar a ceea ce sustin unii, consider ca marxismul este antisemit in mod funciar si esential si este astfel tocmai fiindca el se lupta cu indirjire sa substituie metafizicii religioase iudeo-crestine o alta, “stiintifica”, “progresista” si ateista. El este vehement anticrestin si, prin urmare, si antisemit.

De ce atunci, se va intreba cineva, nu putini evrei s-au lasat ispititi de marxism, in vreuna dintre variantele sale? Probabil ca exact faptul ca marxismul nu facea loc evreilor, ca grup, in sistemul sau, i-a atras in mod paradoxal, si totusi explicabil, chiar pe multi evrei. Devenind marxisti, ei au sperat ca vor contribui la aparitia unei societati in care nu vor mai exista “evrei”, cu alte cuvinte, unde vor disparea si antisemitismul, si persecutia milenara a grupului lor. Dar lor le-a scapat faptul ca antisemitismul poate exista chiar si fara evrei concreti, tocmai fiindca el este un “sentiment teologic”.

12. Antisemitismul cel mai radical este opera unor autori rasisti si ultra-nationalisti, precum contele de Gobineau, compozitorul Richard Wagner, H.S. Chamberlain, Paul de Lagarde. La noi, asemenea tendinte se regasesc in miscarea legionara, la Nae Ionescu, sau la Nichifor Crainic, de pilda. Sensul teologic al acestor curente mi se pare limpede: aceste miscari nu mai contesta crestinismul traditional si cultura europeana traditionala de pe pozitiile rationalismului iluminist sau de pe cele ale unui umanism deist universalist, ci o fac redescoperind si “secularizind” anumite teme gnostice (uneori travestite intr-o mitologie pseudo-crestina, cum a fost, la noi, “ortodoxismul”).4o

Asa de pilda, sustinatorii “mitului arian” redescopera o mitologie profund dualista; istoria devine la ei infruntarea dintre doua rase, una pozitiva, cea ariana, si una distructiva, cea semita. Asa cum pentru Marcion, evreii erau blestemati fiind zamisliti de Demiurgul rau, tot asa si pentru sustinatorii mitului arian, evreii sint o rasa blestemata, creatoare a unei culturi corozive si damnabile. Iar daca Marcion voia sa respinga cu totul Vechiul Testament, tot asa si “neo-gnosticii” cauta sa nege orice valoarea trecuta sau prezenta spiritualitatii evreiesti, mergind si ei pina la a reinventa o mitologie nordica, contrapusa crestinismului, ori macar se straduie sa-l “arianizeze” sau sa-l “germanizeze” pe Iisus, precum, Fichte si apoi, printre altii, Paul de Lagarde. Ei fac tot ce le sta in putinta pentru a taia sau a contesta radacinile iudaice si vetero-testamentare ale crestinismului, nu altminteri, in esenta, decit proceda Marcion.41 La acesti “neo-gnostici”, deopotriva teza nr. 2, cit si reciproca ei sint prezente: ei sint vehement anticrestini (in pofida oricaror aparente) si de aceea sint si antisemiti; iar antisemitismul lor radical ii determina, la rindul sau, sa submineze crestinismul, mai cu seama prin teoria pseudo-stiintifica a “rasei”, care contesta unitatea esentiala a neamului omenesc.

Cred ca din toate aceste analize rezulta clar de ce, contrar asteptarilor, secularizarea nu a dus la disparitia antisemitismului, ci dimpotriva, a produs adesea intensificarea sa pina la limita care a fost Holocaustul: astfel, pentru traditionalisti, evreii erau prea asimilati, pentru republicanii iacobini, ei nu erau destul, iar pentru “neo-gnostici” ei ramineau o incarnare a raului cosmic oricum ar fi fost. Crestinii ii priveau pe evrei cu suspiciune fiindca vedeau in ei, in continuare, pe adversarii si ucigasii lui Cristos, care nu-si mai primeau insa pedeapsa meritata; iar anticrestinii militanti (fie in varianta rationalista, fie in varianta neo-gnostica) vedeau in ei pe creatorii detestabilului crestinism sau ai unei morale universaliste de origine iudeo-crestina pe care o respingeau si o voiau inlocuita.
Insistenta evreilor in a exista exaspera, asadar, pe aproape toata lumea: pe socialisti, pentru ca le reamintea ca “socialismul stiintific” ateu esuase inaintea “poporului lui Dumnezeu”; pe nationalisti, pentru ca existenta mondiala a evreilor demonstra posibilitatea unui universalism pe care acestia il refuzau; pe atei si “liber-cugetatori”, fiindca ei, evreii, l-ar fi inventat pe Dumnezeu; pe crestini, fiindca ei, evreii, l-ar fi omorit pe Dumnezeu. Iar in momentul cind neo-gnosticismul nazist a pus problema exterminarii evreilor, capacitatea altor curente – fie in interiorul, fie in afara Germaniei – de a se opune sau de a protesta – a fost, in consecinta, redusa, atunci cind ele nu au devenit pur si simplu complice la crima.

Cred ca aceste consideratii pot oferi un raspuns si chestiunii, aprig si resentimentar discutate in ultimul timp, de a sti intrucit Holocaustul este un eveniment unic si incomparabil. Nu exista un raspuns univoc la aceasta intrebare: daca definim Holocaustul in termeni cantitativi, sau de suferinta colectiva, el nu este un fenomen unic; masacrele din Rusia Sovietica, China sau Cambodgia sint comparabile cu el. Daca iarasi, il definim ca genocid, adica drept incercare de exterminare a unui intreg grup etnic, iarasi nu putem spune ca este unic: masacrul tutsilor din Ruanda de catre etnia majoritara hutu este, de pilda, un echivalent contemporan.42
Daca insa il privim sub aspect epistemologic si genetic – adica tinem seama de ideologia care l-a produs si, deopotriva, vrem sa intelegem cum de a fost posibil Holocaustul in mijlocul Europei civilizate a secolului al XX-lea, si nu undeva, intr-o lume barbara sau semibarbara eurasiatica sau africana, atunci Holocaustul – consecinta a antisemitismului – este intr-adevar un fenomen unic. Caci numai in cazul sau, s-a dorit exterminarea nu atit a unui grup etnic, cit a unei “dovezi metafizice”; numai in cazul sau, identitatea insasi a culturii majoritare s-a simtit amenintata.

13. Este antisemitismul inevitabil in societatea europeana, asa cum sint tentati sa creada mai ales unii evrei? Poate ca nu. El este inevitabil doar in conditiile fie ale unui crestinism traditional, fie in cele ale unui Kulturkampf dirijat impotriva acestuia. Cu alte cuvinte, antisemitismul nu poate disparea acolo unde se crede cu toata convingerea ca Dumnezeu s-a intrupat din fecioara si a murit pe cruce. De asemenea, el nu poate disparea acolo unde ateismul este o religie secularizata, indiferent de variantele sale. Daca insa crestinismul (ca si iudaismul, de altminteri) este inteles intr-un mod liberal, iar principiile sale teologice capata mai mult o valoare simbolica, daca, pe de alta parte, ateismul militant face loc unui agnosticism rezonabil, structurile teologice care genereaza antisemitismul se pot dezintegra.

In general, se pare ca o lume relativ sceptica, convinsa de failibilitatea cunoasterii, o lume care nu se mai inchina fara rest nici la dogmele revelate, dar nici la antitezele seculare ale acestora, poate scapa de antisemitism.
Numai ca acolo unde printii natiunilor nu mai converseaza cu doctorii lor de incredere despre argumentele existentei lui Dumnezeu, unde teologia incepe sa fie mai curind o tentativa de legitimare simbolica, credinta – un pariu personal, iar definirea nationala o cautare si nu o hotarire a destinului, atit crestinii, cit si evreii incep sa nu mai fie ceea ce au fost. Caci daca antisemitismul incepe cu adevarat sa dispara, nu mai pot exista de fapt, in sensul “tare”, teologic, al termenilor, nici crestini, nici evrei. Nici, fireste, anticrestini. Si, tinind seama de toate nenorocirile pe care cuvintul “antisemitism” le evoca, poate ca este mai bine asa.

_________
29. Romani 11, 15: “Caci daca inlaturarea lor (a evreilor) a adus impacarea lumii (cu Dumnezeu), ce va fi primirea lor la loc, daca nu o inviere din morti?” 11.26: “Si astfel intregul Israel se va mintui...” V. si Gavin Langmuir, History, Religion and Antisemitism, London, 1990, cap. From Anti-Judaism to Antisemitism.
30. Robert S. Wistrich, The Longest Hatred – Antisemitism, New York, 1991.
31. Fred Gladstone Bratton, op.cit., p. 87.
32. Ibidem, pp. 112-113; Gavin Langmuir, Toward a Definition of Antisemitism, Berkeley and L..A., 1990.
33. Gavin Langmuir, History, Religion and Antisemitism, London, 1990, cap. From Anti-Judaism to Antisemitism, “Yet, although some Christians... had tried to extirpate Judaism and Jews by force, they had done so in defiance of the authorities of their religion. For... the authorities defended the presence of the Jews in their midst, as they could use the degraded state of Jews as empirical evidence in suport of Christian beliefs” (p. 295).
34. De remarcat, de pilda, cruciada impotriva albigensilor sau procesele vrajitoarelor. Evreii sint izgoniti mai curind din motive economice, iar Inchizitia, in Spania, ii persecuta pe marani (adica pe crestinii suspectati de a conserva in ascuns ritualuri iudaice), si nu pe evrei ca atare.
35. Asa cum cindva evreii l-au omorit pe Cristos, asa cum ei ii distrug pe crestini, promovind ideile si formele care submineaza societatea crestina traditionala: capitalismul si socialismul.

36. Fred Gladstone Bratton, op.cit., p. 197.
37. Robert S. Wistrich, The Longest Hatred – Antisemitism, New York, 1991, p. 45; Voltaire li se adreseaza evreilor astfel: “Singura diferenta este ca popii nostri v-au ars cu ajutorul laicilor, in timp ce popii vostri au sacrificat mereu victime umane cu propriile lor miini”. Apud Poliakov, op. cit.
38. Wistrich, op. cit. V. cazul lui Jules Michelet care, criticind crestinismul, ajunge sa reproseze iudaismului “lipsa sa de ideal si particularismul”. Ernest Renan popularizeaza conceptul de rasa semitica (ii cuprinde si pe arabi) pe care o opune rasei ariene. Prima este lipsita de caracteristici creatoare, nu are mitologie, nu are epica, nu are stiinta, nu are arte plastice, nici viata civica. De asemenea, Bruno Bauer, Die Judenfrage, 1843, lucrare anticrestina si antisemita (cf. la noi, Vasile Conta si Eminescu). Acelasi lucru la Feuerbach si la Marx. Exceptia notabila e Nietzsche, care detesta crestinismul, dar admira Vechiul Testament.
39. De aici si enormitatea unor enunturi precum acela al lui Sartre, “On ne trouve guère d’antisémitisme chez les ouvriers”, op. cit., p. 42.
40. Un precursor este Fichte in Reden an die Deutsche Nation (1908): “Crestinismul care a aparut in Asia si a devenit complet asiatic in coruptia sa, care a predicat doar supunere natinga si credinta oarba, devenise deja pentru romani ceva strain si exotic”. Pavel devine, la el, evreul corupator. V. Gunther Bornkamm, Paul, London, 1975. Nici Nietzsche nu se poate sustrage complet unor note antisemite; el vede la Pavel “cinismul logic al unui rabin”.

41. Nae Ionescu, de pilda, in celebra sa prefata la cartea lui Mihail Sebastian, De doua mii de ani, reia toate stereotipurile antisemitismului traditional crestin, la care le adauga pe cele moderne. Dar, semnificativ, el nu vorbeste nicaieri despre faptul ca, potrivit punctului de vedere crestin, evreii trebuie pastrati in viata. Dimpotriva, fraza finala: “... Iosef Hechter, nu simti ca te cuprinde frigul si intunericul?”, contine o abia voalata sugerare a “solutiei finale”.
42. V. chestiunea negarii sau a relativizarii Holocaustului la Deborah E. Lipstadt, Denyind the Holocaust, New York, 1993.