OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Corin Braga
Oniria. Jurnal de vise (1985-1995)
Editura Paralela 45, Colectia „80“, Seria „Proza“, Pitesti, 1999, 178 p., 18000 lei


Sa scrii o carte in care sa-ti „povestesti“ visele este, in ziua de azi, riscant. In primul rind, te poti expune penibilului – in fiecare cititor, de la un anumit nivel de educatie in sus, zace (zace?) un virtual psihanalist amator (sau, si mai rau, unul avizat). In al doilea rind, cind pui pe hirtie vis dupa vis, poti plictisi, pentru ca visul – se stie – nu are semnificatie decit pentru cel care viseaza. In sfirsit, e riscant sa vii dupa o intreaga „literatura“ onirica, pe fondul senzatiei ca stilul si simbolistica onirica s-au manierizat, ca totul intra in binecunoscute scheme interpretative.
Si iata Oniria, jurnalul de vise al lui Corin Braga. Autorul lui nu e un naiv, dimpotriva, e un specialist al visului, un teoretician al lui: a publicat acum citiva ani un fel de manifest al onirismului, iar apoi un studiu despre visul baroc in care facea si un scurt istoric al visului. Textul de pe ultima coperta prezinta Oniria la „confluenta“ a doua mari tendinte ale postmodernismului: nevoia de autenticitate si „experientele cibernetice de creare a unor lumi virtuale“. Citindu-l pe Corin Braga, m-am intrebat daca el face literatura aici, literatura postmoderna, sau pur si simplu se confeseaza cu speranta ca, astfel, se va „limpezi“? Cum viseaza, oare, un postmodern? Altfel decit, sa zicem, un romantic sau un modernist? Nu e, oare, visul, dintotdeauna, chiar interferenta dintre nevoia de autenticitate si virtual (cibernetic ori ba!)? Cum isi transcrie un postmodern visele? Cita distanta e intre ce viseaza si ce transcrie? Cita distanta poate crea dictiunea? Si cit de autentica este aceasta carte care incepe cu marturisirea ca autorului nu i-a reusit niciodata un exercitiu samanic – sa-si vada mina in vis, pentru ca, spre sfirsit, povestind un vis, sa-i scape: „Am intins bratele lateral, apoi am indoit bratul drept si am apropiat palma de ochi [...]. Palma mi s-a desfasurat in fata ochilor. Era acolo, reala, concreta.

„La fel cu omul baroc, omul postmodern a denuntat si el metanaratiunile explicative (sistemele filozofice) care garanteaza consistenta lumii si, in consecinta, a pierdut sentimentul de plenitudine existentiala“, citesc in studiul despre visul baroc al lui Corin Braga. Si totusi, in prefata Oniriei el vorbeste despre plenitudine: „Imaginile visului au o incarcatura care imi reface sentimentul de plenitudine interioara“. Iar in jurnal: „Dar de ce aceasta lipsa de plenitudine, care ma face sa ma proiectez dintr-o zi intr-alta, lasind in urma o colectie de goluri?“. Plenitudinea e una din temele cartii, iar „nocturnalistul“, uitind de teoretician, de postmodernism, scrie despre revelatie, transcendere, iluminare – dar intr-un mod atit de personal si in contexte atit de diferite de cele in care intra de obicei aceste notiuni in retorica modernista, incit ai senzatia ca reuseste sa le curate de „inefabilul“ lor gaunos, ca reuseste sa le redea circuitului comun, viu. De acord cu el ca, in criza disolutiei certitudinilor, singura certitudine a omului postmodern este chiar experienta care face abstractie de principiul realitatii. Dar, spre deosebire de jocurile virtuale (postmodernism hard), unde totul e simulare, despre vis nu stim mai nimic, ceea ce ne face sa speram (sau sa ne temem) in (de) ceea ce depaseste putina realitate, asa cum o intelegem cu puterile ratiunii noastre (realitate din care visul face, in fond, parte, tulburindu-i principiile!).

In prefata cartii sale, Corin Braga marturiseste ca jurnalul lui e o incercare de „a decola din lumea de zi cu zi inspre lumea de dincolo [...] in culorile mirifice ale noctambuliei“. Dar numai mirifice nu sint visele lui! Si cum e cu „lumea de dincolo“ in care postmodernii nu par sa mai creada? In studiul amintit, despre visul baroc, el urma spre final, prea lesne, un cliseu postmodern – cel despre „declinul ontologiei“: „Satanizata, mortificata, depreciata, ontologia se scufunda in psihologie“. Sa tina oare visul doar de psihologie? Din tot ce au recuperat postmodernii, mi se pare evidenta tocmai nevoia lor de ontologie, fie ea si „mica ontologie“, daca se poate spune asa. Ei au lasat in urma psihologia care, in felul ei, explica tot. Si-apoi, tocmai despre nevoia disperata a consistentei, a ontologicului vorbeste chiar jurnalul lui Corin Braga, impotriva teoreticianului!

Lasind la o parte astfel de contradictii, ma aflu in fata uneia dintre putinele carti cu adevarat interesante pe care le-am citit dupa 1990. Nu pentru ca e „cu vise