OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pierre Bayard este un maestru în aşezarea evidenţelor în reţele de paradoxuri. Contestate, plasate la graniţa dintre teorie şi ficţiune, eseurile lui sînt exotice în spaţiul cultural francez şi de aiurea, nu pentru că ar fi neapărat inedite, ci pentru că dezvoltă cu seriozitate şi aplicaţie idei altfel rămase undeva la limita ludicului. Plagiatul prin anticipaţie, biblioteca personală finită, completată cu lecturi mediate, credinţa că scriitura poate anticipa viitorul – toate par desprinse dintr-un volum de Jorge Luis Borges, nicidecum dintr-unul serios de teorie literară. Această teamă şi reticenţă faţă de latura ludică a literarului determină discrepanţele dintre obiectul literatură şi teoriile literaturii: un obiect mobil şi alunecos prins într-un sistem de ipoteze, analize, metode, instrumente, toate abstractizate. Paradoxurile lui Bayard sînt paradoxurile literaturii, iar evidenţele cu care lucrează aparţin teoriei. De aceea scriitura lui alunecă lejer spre ceea ce s-ar putea numi „ficţiuni teoretice“, caracteristice vîrstei postmodernismului care, ştim lecţia pe de rost, relativizează conceptele tari şi perspectivele rigide. În consecinţă, cum citim cărţile lui Bayard? Cu creionul în mînă şi atenţia sporită sau cu o sprînceană ridicată şi un zîmbet satisfăcut în colţul gurii? De ce nu ambele ipostaze? Farmecul scrierilor teoreticianului francez vine din glisarea la graniţa dintre serios şi neserios, grav şi ludic, teoretic şi fabulator, convingînd, la lectură, prin ambele ipostaze, dar global, prin nici una pînă la capăt.

 

 

În cărţile precedente, autorul, deşi la fel de serios în argumentare, propune totuşi subiecte mai aproape de o joacă de-a teoria literară decît de rigoarea recunoscută teoriei. După monografii ale unor scriitori importanţi din ultimele două secole, abordează subiecte mai generale şi neaşteptate: curs de ameliorare a operelor ratate, introducere în clasificarea cărţilor necitite şi a mecanismelor de raportare la ele, studiu aplicat asupra puterii de anticipaţie a scriiturii privind evenimente reale viitoare. Toate acestea ar avea ca sferă de interes şi aplicaţie paradigma numită, după OULIPO, literatura potenţială. Dacă structuraliştii au mers pînă la radiografierea operelor literare ca texte şi structuri, dacă teoria literară s-a delimitat de critica literară prin lărgirea pînă la arhetip a obiectului de studiu – literaritatea, nu opera literară –, iar poetica şi-a delimitat teritoriul în universalitatea limbajului, literatura, automat, a încetat să mai fie un obiect concret, fixat, particularizat în opere. Aceste secţionări în profunzimea literarului nu au făcut, paradoxal, decît să radicalizeze şi să întrupeze ştiinţific dictonul romantic al lui Shelley, cum că toţi poeţii lumii scriu la acelaşi poem etern. Literatura nu este un corpus de opere muzeificat în istoria literară, ci un flux de procedee, teme, reluări şi inovaţii. Teoria literară, pînă recent, a studiat acest flux, cumva, într-o iluzie a staticului, în tabele sau legi, în cronologie sau clasificări. Bayard, în ultima carte, Plagiatul prin anticipaţie, merge mai departe decît o făcuse cu celelalte eseuri, deoarece intră, cu aparentul său joc de ipoteze, mai adînc în problemele istoriei literare şi ale mecanismelor de contextualizare a operelor literare.

 

Ipoteza iniţială – validarea conceptului de plagiat prin anticipaţie – este doar un prag de intrare în argumentaţia insolită. Mecanismul este foarte asemănător celui din literatură, deoarece acest prag constituie, într-un fel, proba toleranţei la verosimilitate, în detrimentul demonstraţiei matematice orientate spre adevărul absolut. Argumentele lui Bayard se situează în regimul adevărurilor multiple, legitimat de subiectivitatea angrenată în fenomenologia lecturii. La prima vedere, totul pare numai un capriciu de inversare a grilei cronologice: Voltaire l-a plagiat, în Zadig, pe Conan Doyle, Maupassant cu Fort comme la mort, pe Proust, Sofocle, pe Freud, autorii romanului medieval Tristan şi Isolda au plagiat romanticii etc. Eseul se configurează cu toate componentele necesare şi suficiente unei argumentaţii arborescente: ipoteza şi aplicaţia pe exemple concrete, apoi reluarea ipotezei şi includerea ei în schema globală a cărţii. Cuvintele-cheie sînt anticipaţia şi retrospecţia; acest binom reprezintă feţele cuplului operă-cititor: pe de o parte, într-o operă literară, un autor poate anticipa, oarecum inexplicabil, elemente prezente numai în opere ale viitorului, caracteristice unei anumite evoluţii a literaturii şi inadecvate/insolite pentru o epocă anterioară; pe de altă parte, lectorul este cel care are perspectiva ce înglobează două opere din epoci distincte care seamănă şi numai el, retrospectiv, poate stabili afinităţile, insolitul, anticipaţia etc.

 

Teoreticianul ne propune şi un lexic adecvat abordării sale şi propunerii de remaniere a studiului literaturii, lexic în care predomină terminologia alternativă aceleia care conotează timpul liniar trecut-prezent-viitor: astfel, Bayard ne propune să lucrăm cu termeni precum cronologie plurală, critică de anticipaţie, influenţă retrospectivă, revenant (scriitor din trecut cu care un scriitor din prezent stabileşte un dialog) şi survenant (scriitor din viitor cu care un scriitor prezent stabileşte un dialog), text major/text minor (text plagiat/text plagiator), al treilea text (text grefat pe unul din trecut, prin lectura altui text din prezent). Care sînt evidenţele cu care se joacă Pierre Bayard? Asemănarea neaşteptată dintre două idei/forme literare din epoci distincte şi fără afiliaţii directe, disonanţa unei astfel de idei/forme cu epoca şi literatura în care apare, influenţa înţeleasă nu în cîmpul creaţiei, restabillite apoi genetic de cititorii avizaţi, ci direct în cîmpul receptării, acolo unde lecturile din Proust sau Kafka le vor condiţiona pe acelea din predecesorii lor, în care vom căuta/găsi involuntar elemente proustiene sau kafkiene, prelungirea meditaţiei lui T.S. Eliot conform căreia o operă valoroasă din prezent determină nu numai viitorul, ci şi trecutul literaturii, schimbînd grilele de lectură. Care sînt paradoxurile în care Bayard angrenează aceste evidenţe? Acestea intervin în momentul în care anticipaţia este numită plagiat prin anticipaţie – pentru a accentua caracterul profund misterios şi mascat în planul creaţiei, cînd lectura trecutului prin prezent este numită influenţă retrospectivă, cînd propune o nouă ramură a istoriei literare care să se ocupe cu literatura încă nescrisă sau cînd imaginează o istorie a literaturii unde factologia biografică dintr-o epocă poate fi transplantată în altă epocă, pentru a armoniza opera literară a unui autor cu epoca posterioară lui, căreia aceasta îi aparţine (exerciţiul cu Lawrence Sterne, a cărui biografie o adaptează astfel încît să corespundă secolului XX, unde, consideră eseistul, s-ar plasa romanele lui, reprezintă limita de sus a ficţionalizării).

 

 

Este evident că aceste paradoxuri nu sînt expuse aici nici pentru a fi realmente prescriptive, nici exclusiv pentru a şoca sau amuza. Ele sînt menite să demonstreze mobilitatea cîmpului literar şi posibilităţile de elasticizare a teoriilor care să îl conoteze. Istoria literară este, cu siguranţă, în continuare, cel mai rigid versant al ştiinţelor despre literatură, pentru că este cel care îşi arogă adevărul desfăşurării istoriei obiective. Sigur că, tot reflecţiile din postmodernism o arată, şi istoria este relativă, subiectivă şi discutabilă, astfel încît pretenţia la adevărul factologic şi cronologic intră în derizoriu. Ca atare, ne întreabă Bayard, de ce nu am considera istoria literaturii istoria mobilă a operelor literare, care sînt cumva simultane, diferite de cea a biografiilor autorilor sau a contextelor socio-istorice? Ducînd răspunsul pînă la ultimele consecinţe, aşa cum am arătat mai sus, eseistul demonstrează, de fapt, că doar în cîmpul lecturii şi al bibliotecii personale, Freud stă înaintea lui Sofocle. De aceea argumentul subiectivităţii, invocat la tot pasul, este cel care deconstruieşte edificiul argumentativ ca întreg. Atent la nuanţele teoriei sale, la demonstraţii şi implicaţii, la exemplificări concludente şi imbatabile, plasarea întregii construcţii sub imperiul subiectivităţii menţine ideile în pragul verosimilului. Ceea ce este indeziderabil pentru o demonstraţie teoretică, dar este căutat de teoreticianul francez, tocmai ca alternativă la prima. Remanierea considerentelor epistemologice şi a obişnuinţelor de reflecţie asupra literaturii este, în concluzie, miza acestei teorii verosimile a plagiatului prin anticipaţie. În biblioteca mea personală, cărţile lui Bayard vor sta întotdeauna cu un raft înaintea celor care închid literatura în sisteme, fie şi numai pentru că toate mă învaţă relativitatea reţetelor de lectură.