La 55 de ani, Pierre Bayard e un nume
cool pe piaţa cărţilor de teorie literară. La noi, el este cel mai tînăr teoretician
literar francez, tradus, recent, de Editura Polirom, cu volumul Cum
să vorbim despre cărţile pe care nu le-am citit? (2008).
Profesor de literatură la Paris VIII (un vechi bîrlog
stîngist, de altfel), Pierre Bayard este un ludic, prin definiţie, din stirpea
oulipienilor, şi un detectiv, din cea a lui Umberto Eco, brodînd
jucăuş pe marginea teoriilor şi, mai ales, a practicilor lecturii,
dar care ştie că scrie în era spectacolului.
Pînă în
1993, consacră volume unor scriitori francezi (debutează cu
un volum despre Balzac, în 1978), după care e preluat de
editura franceză Les éditions de Minuit şi promovat prin
titluri atractive, care subîntind acelaşi motiv: hazardul
lecturilor ca premisă a unei hermeneutici iconoclaste: Le Paradoxe
du menteur. Sur Laclos (Minuit, 1993), Maupassant, juste avant Freud
(Minuit, 1994), Le Hors-sujet: Proust et la digression (Minuit, 1996),
Qui a tué Roger Ackroyd? (Minuit, 1998, şi Reprise, 2002),
Comment améliorer les œuvres ratées? (Minuit, 2000),
Enquête sur Hamlet: Le Dialogue des sourds (Minuit, 2002),
Peut-on appliquer la littérature à la psychanalyse? (Minuit,
2004), Demain est écrit (Minuit, 2005), Comment parler des
livres que l’on n’a pas lus? (Minuit, 2007), L’Affaire du chien
des Baskerville, (Minuit, 2008) şi, în sfîrşit, Le
Plagiat par anticipation (Minuit, 2009). Publicăm aici trei lecturi
ale ultimei sale cărţi, Plagiatul prin anticipaţie, (care rezumă,
de altfel, o veche preocupare) (A.M.)

