Romanul Necredinciosul al lui Ion Vianu
este o carte ale cărei sensuri rezonează în straturile cele
mai ascunse ale conştiinţei. Un roman psihologic al timpurilor
noastre, percutant, cu umbre grave. Un roman despre căutarea Sinelui
în spatele măştilor, mai mult sau mai puţin transparente, pe
care le poartă fiecare dintre noi, conştient sau nu.
Doi prieteni şi-un psihanalist
Într-o lume babilonică,
atrofiată în jurul unei cafenele ce adună la un loc rase
diferite şi care are, nu de puţine ori, un chip grotesc, mai toţi
indivizii fiind purtători ai unor poveşti sinistre, Daniel,
concediat de la o bancă cu o mare primă în schimbul tăcerii,
îşi propune să ducă o viaţă aflată sub semnul
indiferenţei, al inactivităţii, al neatenţiei, chiar al privării
de plăcere (care s-ar plăti mai tîrziu cu neplăcere), avînd
iluzia că, trăind doar în prezent, se poate sustrage trecerii
timpului. Asta pînă într-o zi, cînd îl
întîlneşte pe Joseph, „un om tîrînd după
sine atîta pasiune neagră, atîta mîl de ură“,
care-l face părtaş la destăinuirile sale ce-l scot pe Daniel din
indiferenţă, deoarece găseşte în Joseph un dublu al său,
preluîndu-i chiar sentimentele de vinovăţie. Cei doi au în
comun pasiunea pentru posedarea femeilor (de obicei prostituate),
fără implicaţii sentimentale şi însoţită de alcool.
Relaţia lor este mai puternică şi datorită unui al treilea
bărbat, psihanalistul Dobrowolsky, căruia Joseph îi
încredinţează o mare parte a tribulaţiilor sale. Dobro este
un psihanalist bizar care ascultă, notează şi tace. Rarele cuvinte
sînt ambigue, dialogul este nefiresc, tensionat, plin de
goluri, în schimb „grohăie“ din cînd în cînd,
amintindu-i lui Joseph de infernul porcesc în care crescuse.
Emoţia pe care o resimte Daniel la mărturisirile lui Joseph este o
completare la „nesimţirea“ lui Dobro, această relaţie ternară
fiind esenţială pentru fiecare dintre cei trei. În spatele
psihanalistului familist se ascunde tot un rob al plăcerii, legat
fiind de cei doi prin pasiunea pentru prostituate şi prin încercarea
(reuşită) de a se sinucide.
Suprapunerea celor doi prieteni, Daniel
şi Joseph, este atît de mare, încît nu se ştie
exact dacă este vorba, într-adevăr, de doi bărbaţi cu
destine împletite. Poveştile sînt duse mai departe,
Daniel îi povesteşte Hélènei, fostă
prostituată, viitoare psihanalistă lacaniană, atît viaţa
lui Joseph, cît şi ecoul pe care-l provoacă mărturisirile
acestuia în propria-i fiinţă. Se oglindeşte astfel pe sine,
autocomentîndu-se. Se limpezeşte într-o oglindă,
dialogurile luînd deseori forma unor monologuri.
În această plasă epică, Ion
Vianu învăluie cu iscusinţă o serie de teme şi motive ce
intră în sfera preocupărilor sale de multă vreme, unele
dintre ele fiind nuanţate pe larg în volumul său de eseuri
Blestem şi binecuvîntare, dar şi în romanele
anterioare. Iubirea, moartea, singurătatea, relaţia dintre pacient
şi psihanalist, identitatea proteică, motivul dublului,
surescitarea modernă a mitului lui Don Juan – sînt doar o
parte dintre acestea.
Cum poate fi îmbunat
seducătorul brutal?
Deşi romanul este focalizat pe eros,
acesta nu poate apărea decît în ecuaţie cu „cearta“
(Neikos) şi cu (auto)distrugerea, echivalentă cu moartea,
instinctele vieţii şi ale morţii fiind inseparabile, aşa cum
inseparabil este psihicul de biologic. Actul fizic al posedării
femeilor de către cei doi oferă plăcere, însă nu este
suficient, împietrirea seducătorului brutal fiind zădărnicită
temporar de omenescul iubirii, un proces mai „complicat“ şi mai
„subtil“, în care femeia încetează să mai fie un
simplu obiect, iar calea devine mai interesantă decît ţinta:
„mi-am dat seama că viaţa mea ar putea să fie mult mai
interesantă, mai pasionantă chiar, mai dulce, mai simpatică dacă
aş juca jocul iubirii, dar cu alte reguli. Dacă aş lăsa loc
omenescului, baletului graţios al stărilor intermediare,
ezitărilor, misterului, aluziei, senzualităţii discrete,
insinuante. Îmi dădeam seama că aş fi fost un individ mai
înzestrat şi mai fermecător decît păream cînd mă
exprimam în modul ăsta brutal, lăsînd doar instinctul
acuplării să se manifeste. ş…ţ Mi-am dat seama că lucrul cel
mai important pentru mine era să mă simt nenorocit. Să perseverez
în nenorocire, deşi aveam în mînă şi o carte
bună, un as cîştigător, nu îndrăznesc să spun:
«reţeta» fericirii. Dar poate că nu ar fi trebuit să
şovăi atît. Lucrul cel mai apropiat de adevărata fericire
(dacă presupun că adevărata fericire nu e aici, pe pămînt,
ci undeva, aiurea) e să iubeşti: cu partea de iluzie, de duioşie,
de naivitate pe care o presupune viaţa îndrăgostitului. Cu
partea ei de delir. Nu degeaba s-a spus că în zilele cînd
eşti îndrăgostit e foarte frumos afară. Dar ceva e deasupra
fericirii, este să rămîi acela care eşti. Şi dacă eşti un
munte de nefericire, mai bine să mori decît să nu fii
nenorocit întotdeauna“.
Eroul (eroii cu „destine monozigote“)
face parte din categoria celor care „perseverează în
suferinţă“, pentru care succesul devine un motiv de groază şi
pentru care moartea este „un act de viaţă“, viaţă pe care, în
fond, o iubeşte, indiferent de meandrele ei, trăind-o pînă
la ultimul strop. Desfolirea iden-tităţii lor (aparent contrastive)
este dificilă, fiinţele sînt hibride: „Erau în el,
mai desprinse una de alta ca niciodată, două fiinţe: Don Juan,
mereu în căutarea prăzii, şi bietul amant respins, mereu în
căutarea iubirii mîntuitoare“. Identitatea de „ladykiller
păgubos“ a cuceritorului de duzină, în sensul trivial al
mitului, este dublată şi subminată de umilinţa îndrăgostitului.
Sîntem într-o lume a
simulacrului şi a disimulării. A de-multiplicărilor şi a
proteismului. Măştile sînt (ori se doresc) date jos în
mărturisiri care duc la cunoaştere de sine: „Povestind,
descoperea lucruri pe care nu cutezase a şi le mărturisi“. Acesta
este şi motivul pentru care începe şedinţele de psihanaliză,
însă „pe măsură ce trecea timpul, îmi dădeam seama
că mă înţelegeam tot mai puţin pe mine“, recunoaşte
Joseph. Existenţa celor doi – confecţionată mai ales din
reflectări de sine şi (auto)comentarii – dezvoltă o altă temă,
aceea a relaţiei terapeutice dintre pacient şi psihanalist, cu
accent pe transferul (pozitiv sau negativ) şi contratransferul pe
care le implică o astfel de relaţie. „Dar încape vreo
recunoştinţă între un pacient şi psihoterapeutul lui? Mai
degrabă cred că e un fel de luptă sălbatică. Să dai cît
mai puţin, primind cît mai mult. Şi el face la fel“, îi
scrie Joseph lui Daniel, care descoperă, prin dublul său,
„caracterul strict necesar şi tiranic al relaţiei dintre analist
şi pacient“, relaţie care, pentru Joseph, devine la un moment dat
un soi de otravă: Joseph îi împărtăşeşte lui Daniel
atmosfera stranie din timpul şedinţelor.
Întoarcerea la firesc, chiar
dacă firescul este un chin
Cînd Dobro se sinucide, cei doi
îl compătimesc, pe de o parte, pentru că n-a avut şi el „un
tată“ căruia să-i transmită disperarea, aşa cum făcuseră ei,
dar, pe de altă parte, se întreabă indignaţi dacă avea
dreptul să-şi ia viaţa, tocmai el care avea puterea de a salva
alţi oameni de la autodistrugere. Aici psihanalistul este perceput
ca un „tată“, simbolizînd puterea de a schimba destinul,
de a da sens unei existenţe, autoritatea acestuia fiind situată în
afara moralei. Destăinuirile lui Joseph în faţa
psihanalistului nu sînt însă complete, nu se poate vorbi
de o sinceritate totală, aşa cum nici dialogurile dintre Joseph şi
Daniel nu reprezintă o formă autentică de comunicare. Reţinerile
dispar şi sinceritatea este totală în scrisoarea pe care
Joseph i-o trimite dublurii sale. Şi atunci, să fie scrisul terapia
supremă?
În căutarea sinelui autentic se
află şi Daniel, şi Joseph, dar şi Dobrowolsky, toţi fiind
siliţi, în diferite momente ale vieţii lor, să se ascundă
în spatele unor măşti, interiorul latent zbătîndu-se
însă în ei şi cerîndu-şi dreptul. Peste ani, cei
doi sînt căsătoriţi, au copii, o situaţie materială
satisfăcătoare, şi totuşi… Graniţa dintre prezent şi
straturile trecutului aluvionar se dovedeşte fragilă, fanteziile
care se confundă cu amintirile îi bîntuie, iar lor nu le
rămîne să fie decît cei care sînt – nişte
necredincioşi: „aparţineam, şi unul, şi altul, rasei
necredincioşilor, a curvarilor, a celor ce iubeau fără plăcere,
se apropiau de femei numai pentru a-şi dovedi că erau liberi, că
nimeni nu va reuşi să-i înlănţuie. Ştiam de mult, fără
să-mi fi mărturisit, că nimic nu poate să schimbe firea unor
astfel de bărbaţi, pînă la sfîrşit“, cugetă cu
teamă, dar şi cu un soi de resemnare, Daniel, cînd, peste
ani, îl vede pe Joseph plecînd de lîngă familie
pentru cîteva momente de plăcere cu o prostituată. Istoria
recidivează pe scena eternei reîntoarceri. Rolurile jucate se
dovedesc evadări în impostură din sinele autentic, fabricat,
consideră Ion Vianu, în atelierele obscure ale
inconştientului: „Te întorci la ce ţi-e firesc. Iar dacă
firescul este chin, revii la chin“.
Romanul lui Ion Vianu este extrem de
dens, în mai puţin de 160 de pagini, în afara temelor
menţionate, fiind tratate şi altele, cum ar fi jocul de forţe
dintre cuvînt şi lume, manifestat în nevoia de dialog a
omului, fascinat de misterul cuvintelor, dimensiunile religioase ale
profanului (prostituţia ca jertfă, necredinţa în religie şi
iubire), relaţia dintre interior şi exterior sau problema liberului
arbitru. „Portretele interioare“ sînt pregnante,
convingătoare, construcţia fiind bine controlată şi, aspect
esenţial, chiar dacă reţeaua de semnificaţii este foarte
concentrată şi subtilă, romanul nu este deloc obositor ori
plictisitor, vocea cu care ne vorbeşte cartea fiind una umană. Un
roman care nu se uită uşor!
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters