OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

David LODGE
Terapia
Traducere, note si postfata de Radu Paraschivescu, Editura Polirom, Colectia „Biblioteca Polirom. Proza XXI“, Iasi, 2002, 416 p., f.p.


Asa cum precizam intr-o cronica anterioara, colectia de literatura universala a Polirom-ului, „Proza XXI“, a editat, imediat dupa celebra trilogie a campusului, si penultimul roman (din 1995) semnat de David Lodge, Terapia (Therapy), in traducerea lui Radu Paraschivescu. Este vorba despre un text oarecum singular in opera lodgiana de pina acum, atit din punct de vedere tematic si arhitectural, cit si stilistic. Probabil ca o caracterizare din avion a romanului ar fi aceea de „epic al crizei“, o criza personala, desigur, a scriitorului intrat in etapa senectutii aride, insa si una mai generala a scriitorului metamorfozat, reprofilat, cind nu marginalizat pur si simplu, in interiorul universului postindustrial. Nu trebuie sa se inteleaga de aici ca umorul si destinderea narativa (acea relaxare si aparenta usurinta a scrisului) – care l-au transformat pe Lodge in prozator international – lipsesc din Terapia. Dimpotriva, as spune ca pe ele se intemeiaza din nou, cu buna stiinta, reteta infailibila de succes a scriiturii. Gravitatea nu se afla in ton, ci in intriga, in derularea neprevazuta a evenimentialului – surprinzator pentru cititor si, in egala masura, pentru protagonist. Criticul cultural va identifica aici, fara indoiala, drama (morala, psihologica) a societatii consumiste in ansamblul ei. Se poate vorbi si despre asa ceva, dar sentimentul meu e ca romanul exploreaza – in nota solemna – mai curind tribulatiile unui anumit model tipologic, pe fundalul schimbator al postindustrialitatii.

Acest „model“ cuprinde, in sens foarte larg, profilul scriitorului autentic (scriitorul in aeternum sa spunem, acea entitate transpersonala, sensibila neconditionat la tragediile colective pe care si le asuma, printr-un fel de transfer samanic, ca traume individuale) devenit – din slabiciune proprie, dar si de nevoie – o fantosa a societatii de consum. Corupt de recompensa financiara si notorietatea imediata, el accepta depersonalizarea, folosindu-si talentul si inteligenta artistica, alienant si mediocru, pentru divertismentul maselor supertehnologizate, mase lipsite de apetenta pentru marea literatura, avide totusi, prin contrabalansare, de sitcom-uri, soap operas si show-uri fara adincime spirituala. Eroul in cauza este conturat in roman de Laurence Passmore (zis Tubby, datorita inceputului de obezitate care ii marcheaza apropierea virstei a treia), creator al unui serial de televiziune (sitcom) popular in Marea Britanie si SUA – People Next Door. Scenariul – desfasurat deja pe mai multe sezoane – i-a adus, relativ repede, faima si o situatie materiala de invidiat. In plus, Tubby are o familie reusita. Sotia, Sally, inca atragatoare, are cariera sa, iar copiii, maturizati, studiaza la institutii universitare performante. Nimic nu pare sa anticipeze declansarea unei crize existentiale. Cu toate acestea, inexplicabil, protagonistul intra intr-un neasteptat declin creator, dublat de spleen englezesc si de numeroase complicatii metafizice, marturisite doar jurnalului personal.

Initial, Tubby sufera de o misterioasa durere in genunchiul drept, imposibil de diagnosticat de catre medicii consultati, durere clasificata de pacientul insusi drept sindromul IDK – „Internal Derrangement of the Knee“ („Disfunctie Interna a Genunchiului“) –, echivalent sarcastic, in engleza, al ignorantei stiintifice, sugerate de expresia „I Don’t Know“ („Nu Stiu“). Codul (IDK) va fi repetat obsesional in naratiune, prin aceasta metafora a „nestiintei“ generalizate sugerindu-se epicentrul unei lumi care incepe sa-si piarda punctele de reper. De fapt aici trebuie localizata esenta crizei lui Passmore. El simte ca si-a pierdut identitatea (autenticitatea primara) intr-un lung sir de exuvii morale si psihice pe care i le-a indus sistemul consumist – un sistem al „artei pentru bani“ si nicidecum al „artei pentru arta“.

Recuperarea identitatii originare presupune, pe linga intoarcerea in timp, dislocarea psihologica din actualul eu alienant, lucru in buna masura dureros si convulsiv. Divortul (si el neasteptat) propus de Sally, precum si gelozia spontana determinata eroului de eveniment agraveaza situatia, dar, totodata, accelereaza incursiunea lui Tubby spre centralitatea sinelui sau genuin. Derutat intr-o prima faza, scriitorul are o aventura lipsita de fior erotic cu frigida Amy, singura confidenta in interiorul unui spatiu uman mereu mai instrainat, si scrie furibund – la indemnul psihiatrei sale – variante ale scenariului pe care-l traieste, din unghiul celorlalte personaje participante la criza (umorul lodgian atinge cotele lui traditionale in „marturiile“ acestor naratori inventati). Ulterior, el incepe sa-si controleze trairile, devenind tot mai constient de ratiunile nebanuite ale dramei declansate pe nepusa masa. Preocuparea pentru existentialismul morbid al danezului Soreen Kierkegaard (si mai ales obsesia pentru Cutremurul si spaima) il ajuta, de asemenea, sa aiba acces la luciditatea masochista a spiritelor autoscopice, impingindu-l, intr-un tirziu, spre o revelatie ultima: Laurence Passmore nu mai exista decit in ipostazele ingenue ale trecutului, intr-un timp pur cind virusul succesului nu-si facuse inca simtita prezenta. Intoarcerea paseista ajunge astfel unica varianta de „terapie“ posibila.

Redescoperirea vechiului Laurence porneste de la regasirea primei iubiri – Maureen – , o irlandeza catolica, reconstruita mental de batrinul Tubby din fragmente si imagini de mult pierdute in magma subconstientului sau factual. Desi nu a mai intilnit-o din adolescenta, Passmore, sub impulsul unei stranii vitalitati, porneste in cautarea (detectivista) a iubitei dintii. Cu greu, dupa nenumarate peripetii (si ele tipic lodgiene, amintind de excursiile disperate ale lui Persse din Small World), Tubby o localizeaza pe Maureen – dezolant de imbatrinita – intr-un pelerinaj religios unde, entuziasmat, protagonistul decide sa o insoteasca. Intr-una dintre seri (in ciuda faptului ca e casatorita), evlavioasa femeie ii cedeaza – cam neverosimil – insistentului scriitor. Laurence isi redescopera, incintat, trairile sexuale ale tineretii (la rindul lor, atenuate pe parcursul crizei), neglijind, aristocratic, subit revelata mastectomie a lui Maureen. Finalul este, bineinteles, surprinzator.

Passmore se restabileste psihologic (reluindu-si activitatea creatoare) si cunoaste voluptati curioase in relatia amicalo-amoroasa cu iubita din tinerete si credulul ei sot. Un tablou numai in aparenta idilic, intrucit, in realitate, el ascunde un fel de apogeu al tensiunii identitare – imposibil de solutionat. Criza nu e acum doar a scriitorului depersonalizat, ci a intregii comunitati (o problema subterana a romanului o constituie drama cuplurilor occidentale destramate, dupa zeci de ani de convietuire, in momentul in care copiii – maturizati – parasesc caminul) aflate intr-o lupta surda, dar continua, de redobindire a identitatii ocultate. Lodge se dovedeste in acest roman preocupat de mentalitati si psihologii – interese care, in operele anterioare, treceau in plan secund, datorita focalizarii pe simetria narativa si simbolismul cultural. Avem in fata, indubitabil, un roman al crizei, cu atit mai mult cu cit faptul in discutie iese din invelisul epic si pare sa iradieze catre biografic. Fara prea mari eforturi de decodificare parabolica, il putem banui pe insusi scriitor disimulat, (auto)ironic, undeva in spatele edificiului textual.