În seara lui 23 sau 24 decembrie
1989, m-am entuziasmat privind la TVR1, care ne tot repeta să mergem
în stradă să luptăm cu securiştii. Am ieşit din casă, am
mers pînă la poartă şi m-am gîndit că ar trebui să
nu ezit. Tata a venit lîngă mine şi mi-a spus că ar merge şi
el dacă n-ar avea familie, dacă nu ne-ar avea pe noi. Argumentele
tatei m-au convins, aşa că am rămas acasă, deşi sînt
mîndru de pornirea mea de atunci. Eram în clasa a XII-a,
aveam 17 ani şi ceva. N-am fost eu revoluţionar; am fost cineva cu
care revoluţia a făcut ceva.
Poate că ăsta este motivul pentru
care mi-a plăcut romanul lui Bogdan Suceavă, Noaptea cînd
cineva a murit pentru tine: cartea prezintă absolut admirabil
terenul accidentat al sufletului unui tînăr. Povestitorul este
mai adult decît mine: a făcut armata, a văzut el ce-a văzut,
a trăit cîteva experienţe – dar despre revoluţie nu ştie
totuşi nimic. Prin definiţie, revoluţiile sînt fenomene
despre care nu ştim nimic; ştim încă şi mai puţin despre
cum ne vom comporta în mijlocul lor.
„În dimineaţa de 25 decembrie
1989 plecasem de acasă pentru a treia oară în lumea cea
nouă.“ Asta e fraza cu care începe romanul. O frază logică,
simplă, cu o trimitere punctuală la o dată devenită istorică
pentru România şi pentru locuitorii ei. Dar toate cele 298 de
pagini ale cărţii nu fac altceva decît să ne strecoare dubii
în ceea ce priveşte logica şi simplitatea acestei fraze. Încă
de la fraza a treia putem să ne întrebăm cît adevăr
zace în prima, dacă citim „cu creionul în mînă“:
„Libertate, egalitate, fraternitate, eram fix în imaginarul
din Mizerabilii…“. Realitatea şi imaginarul se împletesc
decisiv şi continuu: personajul principal strecoară mereu aluzii
literare, de la Republica platoniană la Toamna patriarhului de
Garcia Marquez, ca să nu mai vorbim de aluziile matematice. În
roman se naşte o realitate cumva ireală, exact aşa cum îmi
amintesc zilele acelea haotice: eu, entuziasmat de crainic şi de
Petöfi, poetul care s-a jertfit pentru revoluţia maghiară din
1848, convins să stau acasă de tata, ale cărui argumente credeam
că n-o să mă intereseze defel, naratorul, pornit şi el împotriva
tatălui său, cum poate, sînt toţi revoluţionarii
nerevoluţionari – sinceri, fără ideologie şi curajoşi fără
curaj.
O lume sordidă, mizeră, gri s-a
dărîmat atunci, dar o lume în care, de ce să nu
admitem, eram acasă: ştiam care va fi reacţia la un gest, ce se
ascunde în spatele demagogiei şi inepţiei unor personaje,
care este preţul răscoalelor puerile etc. Noaptea cînd cineva
a murit pentru tine arată personaje care nu înţeleg nimic din
ceea ce se întîmplă, trei camarazi din Armată, Faţă,
Tudor şi povestitorul. Sau ce-o fi ei, poate mai mult decît
camarazi, de vreme ce ultimii doi se ceartă şi Faţă îi
aruncă povestitorului nişte fraze care nu pot fi rostite decît
de duşmani.
„Ceauşescu e mort“, spune
Televiziunea Română Liberă, dar plutonierul zice: „Eu n-aş
ieşi încă afară“, citim la pagina 191. Cred că în
asemenea episoade (şi sînt multe de-a lungul romanului)
pîlpîie absurditatea revoluţiei: dictatorul e mort, ar
trebui să ieşi în stradă şi să urli de bucurie, dar nu
poţi, pentru că încă se trage şi, chit că e revoluţie, tu
totuşi nu vrei să mori. Vrei să participi la revoluţie, te duci
în oraş, mergi spre primejdie, dar te strecori de parcă i-ai
cere voie să te apropii. Şi în timp ce devii „revoluţionar“,
îţi aminteşti de toate cele ce s-au petrecut cu tine în
copilărie, dar mai ales în armată şi în acea perioadă
teribil de confuză de la sfîrşitul lui Decembrie 1989.
E o carte de memorii care, asemenea
oricărei cărţi de memorii, îşi are data declanşatoare:
noaptea zilei de 25 decembrie. Dorinţa naratorului este să-şi facă
ordine în amintiri, în experienţe, în sentiment:
el nu caută timpul pierdut (nici vîrsta nu-i permite să se
gîndească la faptul că e pierdut definitiv), ci organizează
fluxul trecutului, şi pentru că e revoluţie, timpul trece cu o
viteză exponenţială, deci organizarea prezintă şi ea dificultăţi
neaşteptate.
Şi cînd pare că totul s-a
sfîrşit, cînd iese din clădirea în care a fost
revoluţionar, atunci primeşte vestea morţii unui coleg de armată.
Prin asta, se schimbă totul, deşi e evident că sînt unele
lucruri care nu pot fi schimbate. Cu mustrarea de conştiinţă
îndeobşte întîlnită la supravieţuitori,
naratorul (nu are nume, şi asta e bine) reface sfîrşitul lui
Cristi – un sfîrşit imaginat şi imaginar care trimite încă
o dată la dihotomia sau mai bine-zis, la ambivalenţa real –
imaginar. Cu această scenă, se termină cartea. Cu această scenă,
se termină amintirile. Cu această scenă, se termină totul.
„Închizi ochii şi îţi
imaginezi cum a fost. Cu ochii închişi, tu devii el, tu eşti
imaginea lui, fratele tău eşti tu, şi te cheamă Cristi. Te vezi
urcînd la etaj, urmînd ordinul căpitanului, te vezi
făcînd totul întocmai cum ţi s-a ordonat, te vezi
parcurgînd ultima încăpere, luînd poziţia de
tragere, pe burtă, arma înainte, piedica armei sus, cotul
sprijinit de ciment, priveşti spre vest, spre marginea terasei. Îţi
aminteşti vag ce ţi s-a spus la instructaj, să ţii călcîiele
lipite de sol, ca să nu te expui mai mult decît e cazul
focului din direcţie frontală. Vezi strada. Vezi tanchetele de
vizavi. Noaptea de decembrie. Te gîndeşti la haosul din
ultimele zile şi te gîndeşti la libertate, dar numai o
fracţiune de secundă, ca un gînd fugar, ca o părere. Mîna
fără mănuşă nu simte răceala metalului, ai încălzit
trăgaciul în aşteptare. Cîtă alergătură, cîtă
strădanie, cît efort pînă spre momentul acesta. Apoi un
fel de zgomot, ca o frîngere de metal, ca un nimic apăsător,
după care întunericul adînc, dincolo de care nu mai e
nimic de văzut.“
O viaţă într-o carte; o viaţă
de om aşa cum a fost. Dar datorită acelui du-te-vino scriitoricesc
între real şi imaginar, nu ştim „cum a fost“. Atunci ce
e, de fapt, Noaptea cînd cineva a murit pentru tine? Un
necrolog cît un volum? Da, este şi asta. Însă, deoarece
Cristi a murit pentru povestitor, e şi viaţa povestitorului.
Totuşi, acel „tine“ din titlu e mult mai larg pentru ca să fie
numai autoreflexiv. Sau dacă este, e în măsura în care
se referă şi la noi: la el, la mine, la tine.
Noaptea cînd cineva a murit
pentru tine este un roman melancolic, un memorial al durerii reale şi
imaginare, un roman al singurătăţii şi al solidarităţii, un
roman curajos despre omul care ar vrea să trăiască. Un roman
memorabil.
Bogdan SUCEAVĂ
Noaptea când cineva a murit
pentru tine
Editura Polirom, Colecţia „Fiction Ltd“, Iaşi, 304 p.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters