OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Liviu Ioan Stoiciu
La plecare
Editura Vinea, Bucuresti,
2003, 128 p.


La plecare este a zecea carte de versuri a lui Liviu Ioan Stoiciu. Poetul a implinit anul acesta 54 de ani. Stoiciu este una dintre figurile exemplare ale optzecismului. Rebel (de) o viata, L.I.S. ameninta repetat cu despartirea de poezie, arta pe care o ilustreaza intr-un mod unic: amestec de patetism, de damnare romantica, de revolta permanenta.

Avem in Stoiciu un poet care-si asuma poezia cu toata fiinta. E suficient sa-i citesti jurnalul sau articolele de opinie, inclusiv, dar nu obligatoriu, cele pe teme politice, pentru a intelege ca Liviu Ioan Stoiciu si-a asumat conditia deloc confortabila de poet. Ceea ce pentru altii e o poza nereusita, ridicola, pentru Stoiciu este chiar imagine naturala, autentica. Biografia autorului, rezumata si la sfirsitul volumului din 2003, ilustreaza destinul unui om care a incercat, in permanenta, sa supravietuiasca deasupra vremurilor. Nota biografica, publicata la sfirsitul cartii tiparite la Editura Vinea, are, cred, si o legatura cu titlul. La plecare sugereaza, spuneam, o despartire de poezie, dar si inceputul unui alt drum. (Invitindu-l la sfirsitul toamnei trecute la Brasov, chiar cind cartea era „fierbinte“, Stoiciu a repetat de mai multe ori „gata, eu plec“.) Era, probabil, ecoul efortului existential ce poate fi dedus la lectura cartii.

La plecare este cartea explorarii lumii de dincolo, lumea de dincolo de moarte. Sensul fundamental al poeziei lui Stoiciu se conserva si in aceasta carte. As spune ca, mai mult, La plecare e afin mai degraba primelor patru carti ale autorului: La Fanion, Inima de raze, Cind memoria va reveni si O lume paralela. Regasim aici structurarea etajata a poemului, pornind de la contactul direct, uneori brutal cu realitatea, urmat de deschiderea catre istorie, mitologie si cosmos, toate topite in maniera inconfundabila a poetului. La plecare, sau La Plecare?, ca la terminalele aeroporturilor, greu de dedus dupa indicatiile din carte, este structurata din doua „carti“ si o addenda: De unul singru – Infatisarea, Dedublarea – Marturii si Faptele.

Drumul ce urmeaza a fi parcurs este cel ce duce la moarte si apoi, dincolo de moarte. Tema mortii este nucleul cartii. Imaginea ritualului inmormintarii revine obsesiv in prima „carte“: „in timp ce gindurile isi urmeaza linistit cursul. Ii vor lua/ iconita de pe piept, in/ cimitir, o vor inveli in prosop si o vor duce acasa. Intins pe spate,/ atit de liber“. Tonul elegiac e substituit printr-o poetica a explorarii. Jalea e substituita de o notatie care incearca sa imagineze riguros ce e dincolo de moarte. Rigoarea se naste din permanenta disociere a fiintei, care este simultan aici si dincolo. Stoiciu da corporalitate viziunii dovedind, in La plecare, o prospetime remarcabila a imaginatiei, o prospetime similara cu cea din La Fanion si din Inima de raze: „sa fiu singur-singur pe fluviu, in/ linistea/ unei paduri, dus de tristetea gindului de necrezut. Imbracat/ in pielea omlui cel nou, care striga: „Va/ dau o porunca veche“!

Poate tocmai datorita trimiterilor catre cartile sale anterioare, La plecare da senzatia ca, intr-un fel sau altul, calatoria poetului se incheie, ca cercul se inchide. Comparind „cartea a doua“, Dedublarea – Marturii cu Evoe!, primul ciclu al volumului La Fanion, putem observa ca in volumul din 2003, perceptia devine un fel de „amintire a amintirii“, in care vechii, reciclatei viziuni i se adauga frinturile de amintire care au mai ramas: „Mai, dar repede mai treci tu/ prin roua,/ tacanind armele si uitind/ sa inventezi vehiculul cu patru roti… si ce/ era ala un totem/ al soarelui, pe atunci si ce trecere a vinului in otet, ehe… dar/ melancoliile ma lasau, mereu,/ singur cuc, uitat in cotetul de rate, la Cantonul 248…“.

Dedublarea – Marturii reface legatura nu numai cu primul volum al autorului, dar si cu o alta carte, Cind memoria va reveni. Ca si acolo, in spirit romantic, Stoiciu reface, dintr-o perspectiva poetica ce-l aminteste pe Eminescu, cel din Memento mori, istoria universala. Este aici o forma a calatoriei fiintei dedublate prin moarte, un drum dincolo, un drum inapoi, catre origini. Ca si „prima carte“, Dedublarea – Marturii are o constructie secventiala, Stoiciu mizind, ca in multe dintre cartile sale, pe o structura ampla, pe suprapunerea de planuri. Astfel, „excursiunea“ in timpul istoric e dublata de incursiunea in timpul individual, arborescent, complicat, contorsionat, specific discursului, din nou inconfundabil, al lui Stoiciu.

Ultima secventa a cartii, Faptele, se desparte de sensul dominant explorator al cartii. Viziunea pare aici cotropita de tristete, exprimind deruta si deceptia postdecembriste: „nu mai exista leac, oamenii/ plutesc in grup la/ fostele locuri de munca, imputinate pe an ce a trecut de la/ Revolutie, ba/ plutesc singuri prin propriul apartament, la bloc, fara/ apa calda, intirziind/ adeseori pe deasupra boschetilor de la marginea/ riului…“. Tema mortii revine obsesiv, sugerind unul dintre sensurile fundamentale ale cartii. Ultimul poem al cartii exprima apasat ideea de despartire, Stoiciu fixindu-se, in final, asupra eului, vazut intre 50 si 60 de ani: „Eu, cu sentimentul ca/ ma identific, ramas/ singur, cu/ circul si cu arderile mele chimice interne, intre/ 50 si 60 de ani pe lumea asta, sosit in vizita: in care apa/ ma umple pe trei/ sferturi, si iarba… Iarba fragezita de morti imi/ dicteaza“.
La plecare poarta marca inconfundabila a lui Liviu Ioan Stoiciu. Ramine de vazut catre ce va tinde explorarea poetica in viitor, acum, cind pentru L.I.S. toate lucrurile par a fi fost spuse.