OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Iniţial, titlul articolului trebuia să fie „Morcovul de la capătul tunelului“. E una dintre  marile perle ale inţelepciunii fotbalului, produsă de fostul capitan al Naţionalei Angliei, Stuart Pearce, poreclit „Psycho“. Din 1966 încoace, fotbalul englez orbecăie în subteran, prin tunelul din Marea Evadare. Şi, la fel ca prizonierii aliaţi din clasicul film de război cu Steve McQueen şi Richard Attenborough, fotbaliştii englezi scapă din grupe doar ca să fie capturaţi iar de nemţi.

Referinţa nu este deloc gratuită, nici incorectă politic. De decenii, mica fanfară din galeria engleză interpretează cu entuziasm cîntecul din Marea Evadare la toate meciurile naţionalei. Foarte OK, a declarat de această dată ambasadorul Germaniei la Londra, Georg Boomgaarden. „E o formă de folclor. Dictatura nazistă a fost un lucru rău pentru germani. Victoria britanică ne-a eliberat de nazism – şi aspectul acesta se uită uneori.“ Minunat. Dar, totuşi, bizar din partea fanilor englezi. În Marea Evadare, doar trei prizonieri reuşesc să scape. Cei rămaşi continuă sa încerce, asemenea lui Sisif, în speranţa că pînă la urmă vor reuşi. Dar reuşita nu mai e în film. Cum ar veni, galeria engleză cobeşte permanent. Cu maximă eficienţă, după cum s-a văzut iarăşi.

Ironie şi ciomag

Cînd a făcut celebra declaraţie „Văd morcovul de la capătul tunelului“, Stuart Pearce a racordat fotbalul la realităţile contemporane. În folclorul nostru, stimularea catîrului în vederea performanţei se face cu biciul sau cu zăhărelul. În cel englez, e vorba de ciomag şi de morcov. Plasînd morcovul în locul luminiţei de la capătul tunelului, agreabilul „Psycho“ a confirmat, pe de o parte, că fotbalul englez are încăpăţînarea catîrului: se întoarce mereu la pasa lungă şi la galopul spre careul advers, cu apărarea lăsată vraişte. Faptul că Germania a deschis scorul folosind acelaşi procedeu, minus apărarea vraişte, demonstrează că nemţii ştiu să practice şi ironia. Pe de altă parte, e clar că, în fotbalul de azi, valoarea educativă a ciomagului s-a perimat. Excepţiile de tip Fergusson nu fac decît să confirme regula. Cînd la capătul tunelului atîrnă însă dublul morcov al celebrităţii planetare şi al banilor galactici, săpatul merge mai cu spor. Sau, cel puţin, aceasta-i teoria. În practică, se observă altceva. Iar practica respectivă e a fotbalului, nu a marketingului. Valoarea de piaţă şi valoarea din teren sînt, totuşi, lucruri diferite. Vezi Anglia, Italia, Franţa. Cînd se întîlnesc, factorul coalizant pare, asemenea ciomagului, uzat moral. În Africa de Sud, de la capătul tunelului, ne face cu mîna Terminator. Întrebarea e care Terminator: ăla bun sau ăla rău?

Schimbări de foaie

În logica FIFA, finala acestui campionat mondial ar trebui să fie Brazilia-Argentina. Aşa e datina: cu toată tragerea la sorţi a grupelor, samba să nu poată întîlni tangoul decît în finală. Culoarul mai favorabil a fost, mereu, o componentă de bază a victoriilor braziliene. Mai nou, FIFA achiesează generos, considerînd că e mai bine ca elementul european greu, de tip german, şi cel sud-american virulent, de tip argentinian, să se consume reciproc, oferindu-i elementului brazilian şansa intrării cu prospeţime în finală, indiferent cine îi ţine companie acolo. În 2002, a mers de minune. În 2006, planul a eşuat pe bază de Zidane şi de inconştienţă penibilă, dar comică, din partea acelei selecţionate braziliene. În pregătirea turneului, Ronaldo, gras ca un caşalot, a stat mai mult prin discoteci, pînă în zori, împreună cu colegii Cafu, Roberto Carlos, Robinho şi alţi petrecăreţi. În 2010, odată cu personalul, Brazilia a schimbat şi foaia. Pînă să ajungem în optimi, doream cu tărie o finală Olanda-Spania. În ideea că nu e pentru cine se pregăteşte, e pentru cine dovedeşte. În grupe, Spania şi Olanda au dovedit că ştiu foarte bine ce-i fotbalul. Şi apoi, europenii n-au cîştigat niciodată titlul mondial în deplasare, în timp ce sud-americanii au triumfat pînă acum pe patru continente. Între timp, nu mai sînt aşa de sigur. E posibil ca logica FIFA, de regulă, strîmbă, să fi fost corectă. O dată, pentru că Maradona, antrenorul, nu e doar cea mai reuşită glumă a fotbalului, e şi foarte eficientă. Iar apoi, din cauza Braziliei. Felul în care oamenii lui Dunga au eliminat Chile mi-a dat fiori reci. A fost un asasinat. Calm, perfect calculat, fără durere. Lucrare de profesionişti, dar nu neapărat umani. Terminatori, cum a remarcat, înmărmurit, un cronicar englez.

Mutulică şi Butoiaşul

Observaţia că antrenorii, nu jucătorii, sînt vedetele acestui mondial e, deja, un clişeu. În schimb, evoluţia cuplului Dunga-Maradona e şocantă. În 1990, amîndoi jucau în campionatul italian. În întîlnirea directă de la Mondial, Dunga a asistat, neputincios, la aneantizarea Braziliei în optimi. În minutul ’80, Maradona, zis Butoiaşul, şi-a executat iar piesa de rezistenţă: a despicat în dribling apărarea adversă, drept pe centru, iar Caniggia a înscris. Fusese un meci în care Argentina aplicase la literă doctrina antrenorului Bilardo: pîndă în apărare, pînă la lovitura letală. Peste patru ani, lecţia fusese asimilată. În Brazilia, Dunga e numele piticului Mutulică din Albă ca Zăpada a lui Disney. În ’94, Carlos Caetano Verri, poreclit Dunga, a fost căpitanul echipei, iar Brazilia a cîştigat Mondialul, aplicînd exclusiv varianta braziliană a partiturii lui Bilardo. A fost momentul în care Brazilia a semnat actele divorţului de fotbalul ofensiv. Diego Armando Maradona a fost expulzat din competiţie, după un test pozitiv la dopaj, iar Argentina a fost eliminată de România.

În 2010, spectacolul îl face Argentina antrenorului Maradona, iar Dunga, poate singurul brazilian care n-a driblat niciodată, a transformat Brazilia în Terminator. Apărare care absoarbe, fără să clipească, salve de obuze trase în plin şi trei-patru acţiuni de comando care lichidează opoziţia. Mai dau cîte un gol şi adversarii, dar numai cînd totul s-a jucat. Inuman.

Un Terminator pentru fiecare

La prima vedere, şocul Braziliei, care refuză, programatic, ofensiva metodică, e mai mare decît cel al Argentinei, care atacă fără încetare. În fond, Maradona n-a fost fundaş. Numai că în Brazilia, defensivismul e de dată foarte recentă, iar fanii carioca sînt vehement împotrivă. Cei 800 de ziarişti veniţi în Africa de Sud cu selecţionata lui Dunga nu sînt deloc încîntaţi de ce văd. Victorii, de acord, dar ce fel de Brazilie e asta? În Argentina, însă, defensivismul e boală veche. L-a impus, în anii ’60, echipa lui Estudiantes, antrenată de Osvaldo Zubeldia. Dacă, în acea vreme, italienii erau descrişi drept maniaco-defensivi, jucătorii lui Estudiantes, erau psihopato-defensivi. După ce au cîştigat Cupa Intercontinentală în faţa lui Manchester United, englezii i-au caracterizat drept „animale“. Printre ei, la loc de frunte, Carlos Bilardo şi tatăl lui Juan Sebastian Veron. Or, Maradona a fost protejatul lui Bilardo. Cu el a cîştigat Cupa Lumii şi a jucat încă o finală. Azi, Veron stă în cameră cu Messi şi e principalul confident al lui Diego. Iar Bilardo rămîne director tehnic al Naţionalei Argentinei.

Cu un asemenea anturaj, ar fi fost foarte simplu pentru Maradona să îmbrăţişeze psihoza defensivă şi ca antrenor. Remarcabil e că nu a făcut-o. La conferinţa de presă de după eliminarea chilienilor, Dunga a promis că Brazilia va scoate şi spectacolul din cutie.

În 2002, cînd au ieşit a cincea oară campioni mondiali, Scolari îi avea în atac pe Ronaldo normo-ponderal, Ronaldinho şi Rivaldo. Prin comparaţie, tripleta Robinho, Kaka şi Luis Fabiano e de categorie uşoară. Iar Olanda are şi ea Terminatorii ei: Robben şi Sneijder. Şi totuşi, misiunea Braziliei pare mai uşoară. Există în echipa lui Dunga un potenţial încă nedescătuşat. De pildă, fundaşul central Lucio, plecînd cu mingea la picior pînă spre poarta cealaltă sau centrînd de pe extremă. Ori Ramires, altfel mijlocaş defensiv, făcînd slalom cu graţie printre fundaşii adverşi. Sînt momente cînd brazilienii seamănă cu Noua Zeelandă la rugby: liniile din spate atacă asemenea unui tăvălug. Şi, da, există o estetică unică şi cînd Brazilia se apără. Deci, Terminator bun. Argentina, în schimb, pare mai vulnerabilă, iar Germania găseşte punctele slabe cu precizie chirurgicală. Dar Maradona are şi el Terminatorii lui foarte pozitivi. Tevez de-abia îşi intră în rol, lui Messi i se mai spune şi „asasinul zîmbitor“, iar Aguero şi Milito ştiu să surîdă cu aceeaşi eficienţă. Cu asemenea argumente, finala Brazilia-Argentina e tot mai plauzibilă. Are cineva Terminatori mai buni?