OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Herta Müller
Regele se-nclina si ucide
Traducere si note de Alexandru Al. Sahighian,
Editura Polirom, Iasi, 2005, 232 p.

De cind am citit, prin toamna anului trecut, un fragment din cea mai noua carte a Hertei Müller, Regele se-nclina si ucide (fragment aparut, daca nu ma-nsel, in revista Lettre internationale), am inceput sa-mi imaginez momentul intilnirii cu aceasta carte. Desi nu-mi era cu totul strain universul cvasi-magic al autoarei, parca nici unul dintre volumele mai vechi (Inca de pe atunci vulpea era vinatorul – 1995, Animalul inimii – 1997 etc.) nu-mi stirnisera, intr-o asemenea masura „fuga buimaca din cap“. Mi-am dat seama atunci ca, mai mult chiar decit Animalul inimii, Regele… Hertei Müller – coborit parca din universul de dincolo de oglinda al lui Lewis Caroll – ascunde si dezvaluie spaimele si obsesiile unei lumi desfigurate de citeva decenii de dictatura, intr-un mod in care putine scrieri (dintre multele aparute la noi pe aceasta tema) reusesc sa o faca.

Specia in care volumul se poate incadra este eseul memorialistic, dar aceasta eticheta nu spune inca nimic despre specificul celor noua texte ce il alcatuiesc (multe dintre ele prezentate initial in cadrul unor conferinte si colocvii sau publicate in reviste din vest). Modalitatea in care autoarea isi analizeaza experienta parcursa in perioada dictaturii ceausiste te cucereste de la primele rinduri prin directete, luciditate si subtilitate. Amestec rar si pretios, care nu-l poate lasa indiferent pe cititorul roman, obisnuit cu miile de pagini memorialistice in care scriitorii de la noi isi vadesc prea des, atunci cind evoca perioada respectiva, vocatia automistificarii. Inteligenta si necrutatoare, vocea autoarei isi dezvaluie deopotriva vulnerabilitatea si fragilitatea in acest discurs profund subiectiv si care suprapune, polifonic, experientele copilariei petrecute intr-un sat din Banatul svabesc, cele ale anchetelor de la Securitate si cele – mai putin devastatoare – ale vietii berlineze. Toate au format-o ca scriitoare si toate sint „citite“ prin filtrul unei perceptii lingvistice determinate de un anumit spatiu etno-cultural.

- Experienta traumatizanta a perioadei ceausiste
Declansata de constatarea, aparent neinsemnata, ca in germana cuvintul könig, adica rege, suna catifelat, marturisirea din eseul care da titlul cartii e bintuita de citeva motive recurente in intregul volum: relatia dintre cuvinte si lucruri, raporturile acestora cu experienta personala, privirea straina, tema scrisului, a memoriei, a mortii, a obsesiei, subtilele corespondente dintre uman si vegetal s.a.m.d. Toate acestea graviteaza – mai e nevoie sa o spunem? – in jurul experientei traumatizante a perioadei ceausiste. O functie terapeutica dobindeste aici tocmai „privirea straina“, acea privire familiarizata cu nefamiliarul, capabila sa se opuna absurdului previzibil, regizat de sistemul politic, tocmai prin revelarea texturii imprevizibile (si in alt fel absurda), a existentei insesi. Este memorabila in acest sens povestea cu firul de par, acea replica imprevizibila, care il ia pe nepregatite pe anchetator, intrucit, dupa cum noteaza scriitoarea, „antrenamentul lui distructiv nu functiona decit prin rutina, prin urmare trebuia sa-si respecte itinerariul cu strictete“. Aceste mecanisme ale represiunii si variatele metode de pervertire sint surprinse in toata complexitatea lor diabolica in eseul intitulat Floarea rosie si batul, in care ni se povesteste cum copiii dintr-o gradinita timisoreana erau supusi unui proces de uniformizare si deformare propagandistica, demna de cele mai sumbre distopii.

Lumea regelui care se-nclina este insa, paradoxal, si un spatiu al libertatii, al jocului, al imaginatiei. Memoria, scrisul, privirea straina sint instrumentele care multiplica realul, suprapun planuri, pun in miscare, pe verticala, mai mult decit pot spune cuvintele. In acest sens este evidenta si doza de indeterminare (nu e doar ambivalenta!) care se gaseste cuprinsa intr-un singur simbol cu multe taisuri: regele. Iata-l, descris cu lux de amanunte, aceeasi figura in doua ipostaze: „Dintre toate piesele cel mai mult imi placeau regii, cel galbui-deschis ca ceara si cel rosu intunecat s…t Toate figurile erau crapate si se clatinau, nici una nu semana cu alta s…t Cei mai strimbi insa erau regii – burtosi in fata si ghebosi la spate, de-a dreptul infirmi. Picioarele li se impleticeau, deoarece coroana le statea piezis pe cap si era mult prea mare“. Iata-l preschimbat in materie perisabila, temator si vulnerabil: „Tai gaina si burta ei e o caseta plina de figuri de sah, dar rosii si albastre in loc de albe si negre. Sint foarte uscate si tari, ar fi trebuit sa le-auzi zornaind pe cind gaina inca alerga prin iarba. Scot figurile de sah din burta si le-asez dupa culoare pe doua rinduri. Exista un singur rege care se impleticeste, se inclina. E verde, insa in timp ce se inclina devine rosu. Il tin in mina si simt cum ii bate inima. Ii e frica si de aceea musc din el. Pe dinauntru e galben si moale, are carnea dulce ca o caisa si il maninc“.

- Mecanismele defensive ale fiintei in fata terorii totalitare
Pe un alt palier, acela mai marcat autobiografic si memorialistic, prind treptat contur figura bunicului, a mamei, a tatalui, umbrele timplarilor si frizerilor intilniti (nu tocmai intimplator) in copilarie. Caci nimic nu este, de fapt, intimplator in universul magic, polifonic al Hertei Müler. Decit, poate, intruziunea brutala a terorii totalitare. Si tocmai fisura produsa de o asemenea intruziune provoaca febrilitatea nervoasa, cautarea brusca a sensului vietii, frisonul psihic. Intrebarea „cit valoreaza viata mea?“ venita din exterior, capata alte dimensiuni, depaseste simpla miza filozofica tocmai prin confruntarea cu o realitate iesita din titini.

Iar mecanismele defensive ale fiintei se mobilizeaza, instantaneu: „O asemenea intrebare nu poate veni decit dinauntru. Cind iti este pusa din afara devii recalcitrant. Chiar si numai din incapatinare incepi sa-ti iubesti viata. Fiecare zi dobindeste pret, inveti sa traiesti cu placere. Iti spui in mintea ta ca esti viu s…t si asta-i suficient, viata ti se umple de mai mult sens decit ai fi crezut. Un sens verificat al vietii, la fel de valabil ca respiratia insasi“.
Totodata fiecare obiect, fiecare lucru, oricit de inofensiv, isi dezvaluie un dublu malefic, isi arata din cind in cind fata de umbra, inspaiminta si fascineaza, fiind intotdeauna mai mult decit ceea ce pare. Numeroase exemple in acest sens gasim chiar din primele pagini: in surubelnitele micute, uitate intr-un sertar din bucatarie, se stramuta persoana absenta a tatalui disparut, captuseala alba de matase cunoaste secretele furisate intre par si palarie, iar scara de lemn devine, dintr-un obiect nevatamator, un instrument al mortii („Spinzuratul era un vecin de-al nostru. De nenumarate ori, mai tirziu, cind revedeam copacul acesta, in capul meu se pornea fuga buimaca si-mi repetam in minte mereu aceeasi propozitie: au folosit aceeasi scara, gainile si cu el.“).

Acestei prezente insistente a obiectelor i se asociaza si o neincredere in puterea de cuprindere a cuvintelor („nu-i adevarat ca pentru orice exista cuvinte si nici ca gindim totdeauna cu ele“), prelungita in nostalgia pentru un gen de cratilism terapeutic. Daca, de pilda, cuvintul König suna catifelat in germana, iar Aprikosen e mingiios, intrucit suna a liebkosen (a dezmierda), in schimb Milchdistel (armurar; textual ciulin-de-lapte) nu e tocmai potrivit. Pentru a-si justifica numele, ar fi trebuit sa fie cu adevarat o planta, a carei tulpina contine lapte.
Plantele, pe de alta parte, functioneaza si ele tot ca niste semne. Asemenea obiectelor, isi dezvaluie si ele natura ambigua, stabilesc tot felul de legaturi misterioase cu ordinul umanului, stimuleaza rememorarea, fantezia, scrisul. Nu e intimplator, de pilda, faptul ca numele german al vitei salbatice este Tintentrauben (textual, „vita de cerneala“). Iar citatul din poemul Helgai M. Novak, „vita salbatica incolacita in jurul castelului de apa a palit de tot, ofilita precum buzele soldatilor“, ne trimite si catre altceva. E vorba nu numai de o prelungire a umanului, prin vegetal, in moarte, ci si de o alianta (sau mai curind de un armistitiu) al acesteia din urma cu scrisul.

Exemplele sint numeroase: caisii „cei indaratnici“ din livada, care nu se jenau sa infloreasca, la fel ca surubelnitele din sertarul mesei, au de-a face cu absenta tatalui, mai mult chiar decit ochelarii si proteza lui dentara; regele din vis are carnea dulce, galbena si moale, ca o caisa; umbrisul de rindea e doar umbra „ce mai staruia in lemn din coroana copacului viu“; moartea unui prieten nu e straina de „umbrelele filigranate“ ale morcovilor salbatici („poate ca orice planta care creste vazind deznadejdea oamenilor se transforma in morcov salbatic“, noteaza sec scriitoarea); despre „regele dudelor“ ni se spune ca trecuse in alt material, intr-unul tacut, intrind in carnea fructelor si devenind cea mai mare fructa care crescuse vreodata in copac s.a.m.d. Pretutindeni, in peisaj, isi face simtita prezenta „praznicul infloritor“ prin care fiecare tinut invata sa „exerseze“ moartea: „Florile imitau giturile, nasurile, ochii, buzele, limbile, buricele, sfircurile oamenilor, nu se mai astimparau, imprumutau diferitele parti ale corpului – de un galben ca ceara, un alb ca varul, un rosu ca singele sau de culoarea vinataii – si risipeau, imperechindu-le cu verde, culorile ce nu le-apartineau“.

Exista insa si o perspectiva mai putin sumbra in abordarea regnului vegetal. Partea amuzanta iese la iveala mai cu seama cind intra din nou in scena cuvintele si lucrurile, privirea piezisa si mai multe rinduri de ochi (nu intimplator primul text poarta chiar titlul In fiecare limba sint alti ochi): „Lilie (crin) este feminin in germana. Fireste, cu alti ochi decit crina se uita crinul la tine. In germana ai de-a face cu o doamna, in romana cu domnul Crin. Cind cunosti ambele feluri de a privi, ele ti se aduna laolalta in creier s…t Obiectul provoaca pe dinauntru un pic de teatru, pentru ca el insusi nu se cunoaste exact. Ce devine crinul in doua limbi aflate in desfasurare concomitenta? Un nas de femeie pe-o fata de barbat, un cerul-gurii lunguiet si verzui sau o manusa alba, sau un guler de camasa“. Alta data, cuvintul biblic „Purtati-va sarcinile unii altora“ pare ca se transforma in planta. Si in ce alta planta decit in dovleci („capatini mute, carora chipul de carne le creste pe dinauntru“) si-ar putea gasi mai bine locul? In alta imprejurare, pulpele tarancilor dintr-o fresca propagandistica sint asemanate castravetilor grosi si galbeni care „la sfirsit de toamna, zac neculesi prin gradini, fiindca au gustul prea amar“. Si exemplele ar putea continua.

- Episoadele berlineze care se desprind din pasta cotidianului
Un spatiu mai restrins in carte ocupa cel de-al treilea plan temporal de care pomeneam la inceput. Este vorba de trecutul pe care l-am putea numi „recent“, acel segment de biografie de dupa 1987, anul emigrarii in Germania. Cu siguranta, o asemenea impartire nu se justifica decit partial, intrucit in carte planurile temporale nu urmeaza in nici un caz logica succesiunii, se intrepatrund, se suprapun, o frintura de fraza, un cuvint/obiect provoaca alunecarea dintr-un „trecut prezent“ intr-un prezent mai indepartat etc. Oricum ar fi, trei sint episoadele berlineze care mi-au retinut atentia, toate decupate din pasta cotidianului prozaic: o discutie la cina, intre prieteni, o conversatie cu florareasa si alta cu vinzatorul de covrigi.

Prima secventa, de un umor mai degraba trist, aduce in prim plan eterna nedumerire a occidentalului, care afla cu stupoare ca Bucurestiul – si nu Sofia sau Budapesta – este capitala Romaniei. Celelalte doua au de-a face cu intrebarea incomoda „De unde veniti?“ si cu dezamagirea, greu camuflata de negustori, atunci cind li se raspunde: „Din Romania“. Nu cred ca exista locuitor al acestui spatiu, care, ajuns in Occident, sa fi ratat asemenea schimb de replici. Eu una imi amintesc, de pilda, foarte bine o conversatie identica, purtata nu cu mult timp in urma, nu la Berlin, ce-i drept, ci la Roma si nu cu florareasa, ci cu precupetul care vindea portocale si clementine. Reactia, in asemenea situatii, este previzibila: „Imi simt inima batindu-mi pina in urechi si caut sa ma strecor atit de discret si de iute afara in strada incit, ajunsa la usa, fac totul anapoda si atrag atentia asupra mea: cind usa trebuie impinsa trag de ea, iar cind se cere trasa – o imping. Vreau sa dispar cit mai pe neobservate si, iata, ii fac sa-si aminteasca de mine ca de o timpita“.

In loc de orice concluzie, as mai adauga doar ca foarte putini sint scriitorii care izbutesc sa arate cu atita claritate cum, adesea, o mare libertate se naste dintr-o mare constringere, iar frica „pe care o vira in noi alti semeni“ poate sa incapa toata, transformata compensator, intr-o ampla definitie a nostalgiei. Germana are, de altfel, un termen foarte potrivit pentru acest proces: Entfremdung. Echivalentul perfect nu cred sa existe in romana, dar se poate aproxima. E vorba de acel tip de nostalgie, inteleasa nu atit ca suferinta a indepartarii in spatiu, cit ca durere a instrainarii, a faptului ca, in timp, ceea ce ne-a fost apropiat ne devine strain. Pe aceasta linie putem descoperi la Herta Müller afinitati nu numai cu Eginald Schlattner (tot un autor german!), dar si cu Czeslaw Milosz, cel din Valea Issei, de pilda (o scriere labirintica si subversiva, tot despre timp, memorie si instrainare). La fel ca naratiunile autorilor amintiti, textele Hertei Müller urmeaza un principiu mai degraba muzical, mizind din plin pe recurenta motivelor si simbolurilor, pe resursele polifoniei si cele ale ironiei amare.
Despre traducerea lui Alexandru Al. Sahighian, numai de bine, cu atit mai mult cu cit sarcina traducatorului, confruntat cu un text atit de complex – pledoarie, intre altele, in favoarea multilingvismului –, trebuie sa fi fost destul de dificila. Provocare depasita cu brio de traducator, din moment ce astazi ne putem bucura de o versiune romaneasca foarte frumoasa a eseurilor Hertei Müller.