„Terorismul e doar una dintre trăsăturile lumii contemporane“

Interviu cu Roger GRIFFIN

Autor: Silvia DUMITRACHE | Categoria: Actualitate | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

„Terorismul e doar una dintre trăsăturile lumii contemporane“

Pe 27 octombrie, s-a reluat seria de conferinţe din cadrul proiectului „Cultura bate criza“, coordonat de Sorin Alexandrescu şi organizat de Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii, în colaborare cu Biblioteca Centrală Universitară „Carol I“. Invitatul acestei ediţii a fost Roger Griffin, care a vorbit despre „modernism şi terorism“, cu accent pe evenimentele de la 11 septembrie. Roger Griffin este profesor de istorie modernă la Oxford Brookes University şi a scris peste 120 de studii privitoare la fascism. Revista Observator cultural găzduieşte un dialog cu Roger Griffin despre 11 septembrie şi despre ce înseamnă a trăi într-o aşa-zisă epocă a „războiului împotriva terorismului“.

Vedeţi în 11 septembrie punctul zero al unei noi epoci, al „războiului împotriva terorismului“?

Fiecare ţară răspunde în feluri diferite la 11 septembrie. Dacă eşti american, 11 septembrie înseamnă o schimbare dramatică, un punct de cotitură. Americanii au purtat nenumărate războaie în afară, dar pentru prima oară în istorie, au fost atacaţi pe teritoriul lor. Cînd Turnurile Gemene au fost atacate, a fost o violare a unui spaţiu sacru, ceea ce a provocat o profundă traumă colectivă. Cred că a schimbat ceva dramatic în ceea ce priveşte conştiinţa de sine a americanilor. Dar chiar în interiorul Americii, există atitudini diferite. Astfel, pentru americanii aşa cum e Chomsky, 11 septembrie nu a însemnat un atac pe propriul teritoriu, ci o avertizare la adresa politicii externe a Americii. Există multiple moduri de a interpreta 11 septembrie. În afara Americii, evident că e văzut ca un eveniment major, dar nu ca un punct de cotitură în istorie. Mintea umană are nevoie de puncte simbolice de cotitură, iar mass-media contribuie şi ea la impunerea unui soi de naraţiune simplificată asupra istoriei... Ideea mea de bază e că nu putem să gîndim într-un tipar generalizant despre astfel de chestiuni, frumuseţea lumii constă în eterogenitatea ei, istoria este incredibil de complicată, există şi tipare, dar şi nenumărate direcţii unice. Astfel de interpretări nu fac decît să reducă lumea la răspunsuri simplificate.

Probabil că, în România, 11 septembrie nu a schimbat prea multe. Dar e în regulă, de ce ar trebui să avem o istorie uniformizată? Cred că fiecare naţie ar trebui să se concentreze pe propria istorie, păstrînd totodată atenţia asupra a ceea ce se petrece în lume.

Viziunile teleologice asupra istoriei sînt înşelătoare

America se aştepta la un alt tip de reacţie din partea Europei, la o atitudine mai implicată.

Din păcate, şi asta o spun din perspectiva englezului, a primit un răspuns major din partea unei naţiuni, Marea Britanie. Iar Tony Blair, din raţiuni pe care eu le găsesc a fi absolut de neiertat, a decis să fie aliatul lui Bush. A minţit în Parlament, a exagerat cu privire la pericolul reprezentat de Sadam Hussein. Iar reacţia publică a arătat dezaprobarea poporului faţă de decizia de a invada Irakul. În Marea Britanie, sînt rar manifestaţii publice, dar acum, oamenii protestau în stradă. Numai că nu au fost ascultaţi, măsurile luate au fost nedemocratice. Reacţii sănătoase au venit din partea unor ţări precum Franţa sau Germania.

Credeţi în teorii ale conspiraţiei cu privire la 11 septembrie?

Nu. Refuz să cred, de pildă, că evreii au fost vinovaţi, refuz să cred că e vina CIA. Sînt convins că a fost un atac purtat de islamişti. Evident, dacă eşti paranoic, poţi să arăţi neîncredere faţă de orice. Sînt oameni care cred că americanii nu au aterizat pe Lună, că au proiectat imagini care nu erau de pe Lună. Am întîlnit teorii „splendide“ conform cărora americanii şi sovieticii s-au aliat şi au colonizat faţa întunecată a Lunii, în perspectiva că va veni sfîrşitul lumii. Dar, dincolo de aceste atitudini care frizează paranoia, suspiciunea că nu ni se spune adevărul, că cei din conducere ne pot minţi este una sănătoasă. Sînt, ce e drept, nişte elemente stranii în modul de operare al FBI şi CIA: existau nişte informaţii, care, dacă erau puse cap la cap, făceau să pară neverosimilă imposibilitatea de a preveni 11 septembrie, dar ce cred eu că s-a întîmplat a fost, mai mult ca sigur, un eşec al Serviciilor Secrete.

Este epoca terorismului (şi a războiului împotriva terorismului), în termenii lui Fukuyama, „sfîrşitul istoriei“?

Cazul lui Fukuyama este exemplul tipic de carte cu un titlu grozav, dar cu o teză foarte simplă. Iar oamenilor le-a plăcut s-o citească, pentru că făcea ca istoria să pară simplă. Sfîrşitul istoriei... a fost scrisă după încheierea Războiului Rece şi e bazată pe o teorie hegeliană asupra istoriei, iar eu consider că această bază conceptuală de sorginte hegeliană este complet înşelătoare – ideea că istoria conţine un plan ascuns, care se desfăşoară progresiv (termenul care trebuie folosit aici e cel de „teleologie“). Comuniştii porneau de la aceeaşi idee. Cred că toate viziunile teleologice asupra istoriei sînt înşelătoare. Noţiunea de „epoca terorismului“ e rezultatul tendinţei umane de a găsi o formulă simplă. Aceasta e epoca a numeroase alte lucruri: este era cardurilor, este epoca foametei la nivel global, a inundaţiilor masive, din pricina încălzirii globale etc. Există o serie de romane şi articole care vorbesc despre o „epocă a...“, şi toate au partea lor de adevăr, pentru că istoria contemporană înseamnă o mulţime de lucruri în acelaşi timp. Dacă trăieşti în Bangladesh sau în Turcia, epoca actuală e una a cutremurelor, iar ce facem noi acum, vorbind despre epoca terorismului, ar părea complet absurd din perspectiva lor. Terorismul e doar una dintre trăsăturile lumii contemporane. Dacă trăieşti în Manhattan, e un lucru foarte, foarte real, dar dacă te duci în Texas, de exemplu, acolo nu mai e un fenomen care să-şi păstreze acelaşi nivel de „realitate“. Trebuie să dăm sens lumii, dar trebuie să o facem fără să o încadrăm într-un anume tipar, fără să o etichetăm, căci această etichetare este un semn al comodităţii.

Referindu-se la 11 septembrie, Baudrillard afirma că a fost „teroare ridicată împotriva terorii“. Cum interpretaţi această perspectivă?

America, în felul său, a instaurat propria sa teroare, evident nu la modul sistematic, ci mult mai subtil. La fel ca Marea Britanie, care nu înţelegea că imperialismul său avea un efect teribil asupra culturilor locale; pe oriunde am fost, am încercat să creăm un tip de administraţie britanic, ne-am impus cu forţa. La fel, să ne uităm la spanioli şi la America Latină, şi la portughezi şi la Brazilia... Dacă stăm să ne gîndim, Revoluţia Franceză, care era născută din nevoia de libertate, a instaurat teroarea. America nu a folosit ghilotina, ci puterea abuziv, în susţinerea unor regimuri groaznice. De exemplu, a intrat în Afganistan, care era sub un regim groaznic, al talibanilor, dar din cauza felului în care a intervenit, a făcut din Afganistan o ţară permanent instabilă, în care există un teren propice dezvoltării terorismului. Politica externă a Americii de după cel de-Al Doilea Război Mondial a fost catastrofală. Nu spun că a făcut-o special şi nu a fost mînată nicidecum de dorinţa colonializării. Ar putea fi la mijloc problema petrolului, dar nu e numai asta. America se vede drept cel mai puternic instrument al progresului în lume, dar e ca un uriaş cu mecanismele stricate, ce-i striveşte pe oameni şi nu îşi dă seama.

Vedeţi terorismul ca pe un rezultat al „ciocnirii de civilizaţii“?

Nu. Vestul nu există ca o entitate omogenă: poate conţine şi violenţă, intoleranţă, fanatism, dar şi un extraordinar umanism, complexitate, dragoste. Similar, islamul nu e un singur lucru. Cel mai periculos lucru în promovarea noţiunii de „ciocnire a civilizaţiilor“ este că-i încurajează pe oameni să gîndească dihotomic, în sensul existenţei a două entităţi care se războiesc, ignorînd principiul fundamental al complexităţii. E ceea ce s-a întîmplat şi cu Germania condusă de nazişti. Toate naţiunile sînt ocupate de sistemele lor de guvernămînt. Unele sînt în regulă, altele sînt oribile. Germania a fost ocupată de Hitler şi de nazişti, ţara mea a fost ocupată de Thatcher şi Blair, America, de către Bush. A pune un semn de egalitate între cei care conduc şi popor este groaznic. E ca şi cum eu aş spune că în România, sub Ceauşescu, toţi oamenii erau Ceauşescu. Românii nu erau comunişti, au fost nevoiţi să pretindă că sînt. Evident că exista o categorie de comunişti, de oameni atinşi de psihoză. Dacă România ar fi luptat, să spunem, împotriva Germaniei de Vest, nu ar fi fost o ciocnire între două ţări, ci între două sisteme de guvernămînt, între două psihoze. Şi terorismul înseamnă foarte multe lucruri. După 11 septembrie, am devenit obsedaţi de islamişti, dar, de atunci, au mai fost şi alte forme: Tamil Tigers, în Sri Lanka, grupare înfrîntă în urmă cu doar doi ani, cultul Aum, din Japonia, atentatele purtate de Breivik, în Norvegia etc. Există multe tipuri de terorism, la fel cum există şi indivizi care duc manifestările pentru drepturile animalelor sau pe cele antiavort pînă acolo încît ajung să ucidă oameni. Pentru oamenii de presă, pentru istorici, pentru studenţi, este un lucru extrem de periculos să vadă lumea dihotomic, pentru că aceste dihotomii sînt plăsmuiri ale imaginaţiei. Nu există un „Vest“, dar iluzia aceasta poate fi extrem de puternică. La fel ca plăsmuirea unei Germanii pure, ariene, în numele căreia Hitler a purtat un război.

„«Eurabia» este o fantezie paranoidă“

Care este opinia dvs. despre „Eurabia“, un concept ce capătă o tot mai mare amploare?

Din nou, este o imagine teribil de simplificată! Există o Europă multiculturală, întotdeauna au fost emigrări şi imigrări, fenomen amplificat în epoca modernă. Anglia, ca şi multe alte ţări europene, este pusă în faţa unei presiuni imigraţionite, în parte din pricina diferenţei dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Sînt efectiv milioane de oameni care ar vrea să vină în Europa, pentru că nu au ce mînca şi vor o viaţă mai bună pentru copiii lor. Aceasta este imigrarea pe temei economic. Există şi un număr de musulmani care pun probleme, dar majoritatea covîrşitoare a musulmanilor din Europa nu sînt islamişti. Astfel că Eurabia, adică ideea unei Europe islamizate, este o fantezie a unor islamişti, care vor să islamizeze lumea. Se vorbeşte şi despre „Londonistan“, pentru că sînt mulţi musulmani în Londra, dar nu trebuie să uităm că sînt şi mulţi polonezi, evrei, negri din Caraibe. „Eurabia“ este o fantezie paranoidă. Breivik a acţionat în numele unui principiu dihotomic: Europa creştină vs. islamizarea Europei, şi pornind de aici, i-a văzut pe adevăraţii duşmani în cei care i-au lăsat pe islamici să intre în ţară. Chiar dacă trăiesc mulţi musulmani în Europa, impactul culturii europene şi americane asupra islamului este mult mai mare decît invers. Acolo unde ai musulmani fanatici, rezolvi problema prin legile civile, iar atunci cînd vezi că ai un procent ridicat de musulmani într-un oraş, trebuie să monitorizezi situaţia, dar fără fantezii paranoide despre cum vor ajunge ei să domine.

Apar generaţii pentru care comunismul nu mai înseamnă nimic

România şi, în general, spaţiul estic nu arată un interes deosebit subiectului terorismului. Consideraţi că este o atitudine potrivită?

Poate că e bine că nu sînteţi interesaţi. Trebuie să acceptăm că fiecare naţie are un alt tip de experienţă a istoriei. Anglia a trecut prin două războaie în secolul al XX-lea, unul provocat, altul în care s-a văzut nevoită să intre. O vreme, am fost obsedaţi de război, filmele vorbeau despre război, oamenii la fel. Acum, e aproape un subiect mort. Studenţii mei, de pildă, nu sînt deloc interesaţi de cel de-Al Doilea Război Mondial. La fel, şi în România apar generaţii pentru care comunismul nu mai înseamnă nimic. Evident, sînt interesaţi în măsura în care părinţii, rudele le mai spun lucruri de genul „aici e piaţa de unde a vorbit Ceauşescu...“, dar nu mai e nimeni obsedat. Trebuie să înţelegem că fiecare generaţie are problemele ei, nu mai poate menţine vii evenimente precum Revoluţia Bolşevică sau războaiele napoleoniene. De fapt, uneori e periculos a resuscita istoria, ca în Irlanda de Nord, unde amintirea a ceea ce le-au făcut englezii în secolul al XVII-lea hrăneşte sentimentele de ură. Evident că avem nevoie de oameni care să ne reamintească ce s-a petrecut în trecut, trebuie să se studieze istoria, dar nu e necesar ca aceasta să devină o preocupare de zi cu zi a oamenilor, trebuie ca doar un procent mic al populaţiei să fie interesat activ. Să plecăm de la ideea că societatea funcţionează ca un organism: istoricii sînt un organ, cu funcţia lui necesară, dar nu ne-am dori ca toate organele să îndeplinească aceeaşi funcţie.

Cum vedeţi noua disciplină a „terorologiei“?

Fiecare moment important în istorie creează o disciplină, şi acum a apărut terorologia, care poartă, ce-i drept, o denumire nefericită. E o disciplină interesantă, e formată din diverse metode de investigare, şi constituie un exemplu despre cît de bine reuşesc ştiinţele umaniste să se adaptează la ceea ce se petrece în istorie. 11 septembrie e asimilat în diferite feluri, de filmele de la Hollywood, de mass-media etc., şi avea nevoie să fie asimilat şi de lumea academică. E ca atunci cînd apare o nouă boală – sînt chemaţi experţi pentru a o cerceta. Dar cred că principalul lucru pe care ar trebui să-l facă specialiştii e să de-demonizeze acest eveniment, să-i găsească locul corect în istorie.

Recomanda articolul prin: