Autor: 
Categoria: 
Naivitate reală sau trucată, lectura dnei Elena
Popescu-Voiteşti (documentul depoziţiei, de altfel, se regăseşte în volumul al
IX-lea din Dosarul procesului, aflat în arhivele CNSAS) nu se deosebeşte – cu
excepţia direcţiei ideologice a interpretării – de lectura anchetatorilor. După
cum se ştie deja, Aşteptînd ceasul de apoi a fost considerat de către
„hermeneuţii“ Securităţii un roman „mistico-legionar“, printr-o clasică (ori
perversă) suprapunere între temă şi atitudinea auctorială, între discursul
personajelor şi ideologia – presupusă – a autorului. Era o marotă specifică
acestor „interpretări“ din epocă, aplicată cu precădere textelor care au
constituit „capetele de acuzare“ în procesul „Noica-Pillat“. Povestiri din
Hegel şi Anti-Goethe de Constantin Noica au fost prinse în colimatorul
aceleiaşi paradigme interpretative. „Astfel-se menţionează în Concluziile de
învinuire din 10 februarie 1960 – lucrarea sa Anti-Goethe este înţesată de
teorii reacţionare, susţinînd teza legionară a «cultului morţilor», iar în
Povestiri din Hegel, sub pretextul povestirii cărţii lui Hegel, stăruind asupra
laturii sale reacţionare, o interpretează în direcţia «trăirismului legionar»
şi în acelaşi timp introduce teze fasciste şi revizioniste, calomniind într-o
formă –uneori mascată, alteori deschisă – revoluţia socialistă şi marxismul“ (
ACNSAS, AMJ, DIM, Fond penal, Dosar
P336, vol.. 4, ff.374-441). Dacă în cazul lui Noica funcţiona un fals silogism
(1. C. Noica are un trecut legionar; 2. Deci absolut orice text al său a fost,
este şi va fi înfiltrat de ideologia legionară), în cazul lui Dinu Pillat
acuzaţia este cu atît mai aberantă, cu cît nu se mai sprijină nici măcar pe un
astfel de fals silogism. Este evident că avem de a face cu o infernală
mistificare, comparabilă cu o „ciudată reprezentare teatrală unde repetiţia de
regie, repetiţia generală şi premiera s-ar confunda într-un singur spectacol
kafkian“ (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, ed.cit., p.140). Fapt semnificativ,
într-un dosar pe care l-am consultat de curînd la CNSAS (Fond documentar, D
13914, f.6) despre un „lot Dinu Pillat“ se vorbeşte încă din 1954. Arestarea
lui Dinu Pillat se va produce însă în 25 martie 1959, iar prima dactilogramă a
romanului va fi confiscată în 4 aprilie 1959 (a doua, în 17 august 1959).
Intrînd pe rol, iniţial, ca o circumstanţă agravantă (motivele arestării
scriitorului au fost altele, în primul rînd relaţiile de rudenie cu Mihai
Fărcăşanu, ori prietenia cu Ivor Porter şi cu ziaristul englez
A.T.Cholerton, de aici – o altă marotă
specifică epocii – suspiciunea de spionaj), Aşteptând ceasul de apoi va deveni
pe parcursul procesului principalul cap de acuzare a lui Dinu Pillat.
Un alt nivel al contextualizării: romanul Aşteptînd ceasul
de apoi a fost comparat cu Bietul Ioanide (1953) de G.Călinescu ( o
similaritate parţială o recunoaşe chiar Dinu Pillat într-un dialog cu acesta).
De ce atunci se deschid destine diferite atît pentru autori, cît şi pentru
cărţi? Răspunsul este simplu de dat : în primul rînd, pentru că divinul critic
se încadrase în noul sistem, în timp ce fostul său asistent era din start
indezirabil; în al doilea rînd pentru că perspectiva în Bietul Ioanide este cea
a unui narator implicat, subiectiv, iar stilul este inchizitorial, caricatural,
cu accente burleşti, „baroce“ (nu afirma cîndva autorul romanului că „şarja este procedeul tehnic clasic al
marelui creator, condiţionînd însuşi realismul său“?), în timp ce naratorul din
Aşteptând ceasul... este – cel puţin la prima vedere- detaşat, impersonal.
Atitudinea auctorială de aici este cea a cuiva care chiar încearcă să (se)
interogheze asupra resorturilor psihologice adînci, abisale ale adeziunii unui
segment important al tinerei generaţii interbelice la o ideologie totalitară.
De aici, dostoievskianismul romanului lui Pillat, nu întîmplător autor şi al
unui pertinent studiu întitulat Dostoievski în conştiinţa literară românească
(C.R.,1976). Numai că în epocă (şi, din păcate, nu numai în epocă...)
impersonalitatea ca şi disponibilitatea spre nuanţe sînt taxate drept adeziuni.
Situaţia aceasta ne reaminteşte – fireşte dintr-o perspectivă diferită şi
raportată la un alt timp şi spaţiu – de cazul romanului Madame Bovary, publicat
în volum în 1857 şi soldat, după cum se ştie, cu un celebru proces de ultraj la
adresa bunurilor moravuri. Ei bine, în acelaşi an în Franţa se publică un alt
roman (despre care astăzi nu-şi mai aminteşte nimeni) avînd acelaşi subiect,
dar care n-a suportat astfel de consecinţe juridice. Numai că Flaubert a
scandalizat tocmai prin impersonalitatea stilistică prin care a inovat proza
franceză, prin faptul că nu a luat atitudine faţă de realitatea reprezentată.
Faptul că o astfel de situaţie – repet, doar parţial comparativă – se regăseşte
„şi la case mai mari“ nu e de natură să ne consoleze...
Romanele anterioare ale lui Dinu Pillat, Tinereţe ciudată
(1943) , dar mai ales Moartea cotidiană (1946) au fost comparate cel mai
frecvent cu Greaţa lui Jean Paul Sartre şi cu Străinul lui Albert Camus. Într-o
cronică la Moartea cotidiană, inserată în volumul Incertitudini literare
(C.R.,1980), N. Steinhardt realizează şi alte conexiuni... prin anticipare: cu
neorealismul italian, cu „şcoala privirii“ (noul val), cu literatura
fotografică sau concretă (op.cit., p.160). Avem de a face aici cu o lume
statică, inerţială, vegetativă, „plumburie“, în care nu se întîmplă nimic
(profesorul Justin este prin excelenţă emblema acestei umanităţi). Există în
cele două romane şi tineri care se sufocă într-o astfel de lume şi care nutresc
iluzia evadării (Gara de Nord apare ca topos). Personal, l-aş plasa pe Pillat,
mai ales prin acest al doilea roman, în paradigma corinticului, în linia
Blecher-Fântâneru.
Ce se poate întîmpla cînd astfel de tineri chiar ies cu
disperare dintr-o astfel de lume, în ultimă instanţă mic-burgheză? La această
întrebare răspunde romanul Aşteptând ceasul de apoi. Este vorba aici de o
ieşire tragică din inerţie, din pasivism. Trecerea de la universul Morţii
cotidiene la cel din Aşteptând ceasul... este o glisare de la static la
dinamic, de la pasivism la activism, de la „vidul“ istoric la istoria extremă.
N. Steinhardt avertizase încă din articolele sale din Revista burgheză, din
anii ’34-’35, asupra unor „alunecări de straturi“ care se produc în sînul lumii
burgheze (burghezii „îşi uită clasa“), fenomen extrem de vulnerabil la
extremismele ideologice, fie ele de stînga sau de dreapta. În fond, infernalul
Piotr Verhovenski din Demonii lui Dostoievski nu este produsul indulgenţei
paterne a bonomului, a blîndului liberal, Stepan Trofimovici? După cum
Ştefănucă şi Lucian sînt copiii patriarhalei, „medelenienei“ familii Holban...,
copii care se plictisesc de atîta patriarhalitate, lăsîndu-se prinşi în
mişcarea Vestitorilor, în trapele misticii ideologice a lui Toma Vesper şi a
acţiunilor lui Rotaru, Vasia Voinov&Co. Există şi aici simboluri ale
staticului (Grigore Holban, afundat autist în studii excentrice de
orientalistică, conacul, pendula care arată mereu aceeaşi oră fără sens, patru
şi jumătate etc.), numai că barierele acestei lumi sînt spulberate prin gesturi
radicale, sîngeroase.
În fond, ce-i mînă în luptă pe tinerii din roman? În primul rînd (şi aici s-ar putea vedea o ironie implicită a autorului), nişte complexe: un complex al ratării (Rotaru, Lică, Stanian), un complex al marginalităţii, al excluderii, asezonat cu incandescenţa sîngelui slav (Vasia Voinov), un complex erotic, psihanalizabil (Lucian) etc. De un complex erotic este marcat şi Vasia, cel care de fapt îşi refuză erosul deliberat, pentru a nu-şi diminua potenţialul anarhic…În fine, un personaj ca Lică este mînat şi de un complex al arivismului, intrînd în mişcarea Vestitorilor pe considerentul că aici n-ar exista concurenţă „la vîrf“ (el va deveni agent al Siguranţei, fiind la fel de odios ca viitorii agenţi ai Securităţii). Fireşte că cei mai mulţi sînt marcaţi de psihoza mistică a Mişcării, id est de mitul Toma Vesper (alias C.Z.Codreanu), alţii caută „experienţele“, autenticitatea, idealul lui vivere pericolosamente (în special, Stanian). Filozofia acestor cititori de Kierkegaard ori de Şestov, detectabilă din proiectul eşuat de revistă (Lucian, Stanian, Darie, Serafim, Lică), este filozofia identificabilă în multe dintre textele epocii interbelice: mistică, vitalism, autenticitate, aventură existenţială, criza democraţiei (rezolvabilă doar prin dictatură), Omul nou, rolul României în Istorie, teza necesităţii ca evreii să sufere pănă la sfîrşitul veacurilor pentru deicid (teza „profesorului de metafizică“, atît de simplu de detectat) etc, etc.
Care ar fi o posibilă „morală“ care se poate extrage din
acest roman? Încerc deocamdată o singură ipoteză şi anume aceea că
totalitarismul se naşte prin părăsirea incertitudinilor, prin ieşirea violentă
din neliniştea unor dileme, prin siguranţa dogmatică a existenţei unui singur
răspuns la marile întrebări. Într-o discuţie cu Sebastian Răutu (alias Armand
Călinescu), doctorul Rotaru afirmă că nu există decît o singură alternativă:
Mitică sau Isus Hristos. Tertium non datur!
Pentru a se ajunge la Iisus, Mitică
(altfel, atît de “endemic”) trebuie suprimat! Nu întîmplător atentatul
împotriva prim-ministrului este programat cu ocazia sărbătoririi
semicentenarului primei reprezentări a Scrisorii pierdute. Cel mai inocent
dintre Vestitori, Ştefănucă (un fel de
Alioşa Karamazov ori de Arkadi Makarovici Dolgoruki eşuînd în cercul lui
Şigaliov) are iniţial, dileme, inceritudini: „Din nou, un gînd de îndoială, cu
presupunerea unei ispăşiri, se strecură în mintea lui Ştefănucă. Totul pornea
de la atentat. Oricît de justificat putea să fie în ochii camarazilor,
asasinatul politic nu rămîne mai puţin o crimă. Cuvintele lui Iisus au un
înţeles care nu îngăduie nici un echivoc : Cei care trag sabia de sabie vor
pieri!“ (p.90). El va ieşi însă din astfel de dileme, se va dizolva în apele
egalitare ale massei, ale plutonului, şi acest lucru este evident mai ales în
scena marşului nocturn, cînd orice îndoială dispare (îndoiala fiind îndeobşte
considerată ca ţinînd de o morală a „dezertării“) şi cînd alături de ceilalţi camarazi
are sentimentul că „inima le bătea în acelaşi ritm“, că „respirau aerul nopţii
cu acelaşi plămîn“ (p.186). Pentru
Stanian însă ,dilemele se nasc la sfîrşitul Aventurii: începe să se îndoiască
de faptul că palmele aplicate colegului Rosner chiar împliniseră o datorie
istorică, să-şi dea seama că – în pofida faptului că participă la scenariul
mîntuirii – Iuda nu este mai puţin vinovat, că totuşi nu te poţi face deliberat
instrumentul damnării evreilor „dacă ştii că prin aceasta contrazici înseşi principiile
de iubire a aproapelui, pe care se sedimentează întreg creştinismul“ (v., mai
ales, pp.167-168). Realizează, tardiv, că trăirea „ca anticipare“ (nu este
singurul care o practică) este o imensă halucinaţie: „Experienţele sale de
viaţă, la a căror autenticitate ţinea de obicei atît de mult, i se păreau
deodată arbitrare şi sterile. Pentru a nu se mai minţi, pentru a trăi adevărul
în sine, oricît de înfricoşător, găsea că nu rămîne decît să aştepte ceasul
Judecăţii de Apoi, cînd urmau să se limpezească toate înţelesurile, o dată
pentru totdeauna“ (p.168). Drept pentru care se decide să se refugieze în
asceză, traducînd în sens literal – ca în anecdotele păstrate în culegerile de
spuse ale Părinţilor pustiei din secolele IV-V – cuvintele christice: „Cine
iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decît pe Mine nu este vrednic de Mine; şi
cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decît pe Mine nu este vrednic de
Mine…“
Roman mai degrabă psihologic decît istoric ori politic, mai degrabă ionic decît doric, ori – cu o sugestie a Monicăi Pillat – mai degrabă „dostoievskian“ decît „tolstoian“ (istoria, chiar dacă are corespondenţe în real, este totuşi relativizată), Aşteptând ceasul de apoi se remarcă –printre altele- printr-o interesantă tehnică a „dublajului“ introspectiv. Multe personaje (Vasia, Ştefănucă, Lică ) trăiesc deopotrivă experienţele în concret, în realitate, cît şi în imaginar, în iluzie, aceasta fiind tot o formă a „trăirii ca anticipare“ (v., mai ales, pp.102-105, 233-234, 268-271). Mai mult decît atît, uneori trăirea în imaginar are o concreteţe mai puternică decît trăirea în real, încît revenirea la realitate pare aproape imposibilă ori este urmată de o disoluţie traumatică a identităţii (v., secvenţa din partea a şaptea a romanului, aceea în care Ştefănucă trăieşte atît de intens în iluzie scena atentatului împotriva prim-ministrului Sebastian Răutu, încît, în momentul în care este încarcerat, graniţele dintre realitate şi iluzie se dizolvă inexplicabil…).
Există însă, în afară de astfel de dedublări traumatice, şi dublaje compensatorii: mă refer aici la funcţia scrisului, concretizată prin jurnalul la persoana a treia al Ralucăi Holban, altfel spus prin contemplarea „din afară“ a propriei identităţi…
- Articole in legatura
- Un roman arestat (Galerie foto Dinu Pillat)
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters