Testamentul unui ex-centric

Autor: Paul CERNAT | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Viaţa unui om singur de Adrian Marino e o carte la fel de neobişnuită ca autorul ei şi tot pe atît de incomodă. Apariţia sa, programată după cinci ani de postumitate, a fost primită cu acelaşi zăngănit de săbii ca şi în cazul în care ar fi apărut antum (paginile au fost definitivate la finele lui 1999). În mod previzibil, spectacolul oferit pe blogurile intelectualilor publici şi în preview-urile din presa cotidiană a fost dominat de bîrfe, plătiri de poliţe şi poziţionări vigilente în spatele fronturilor ideologice. Numai că adevăratele semnificaţii ale cărţii se află în cu totul şi cu totul altă parte… Revenind şi rezumînd: puţine comentarii pertinente în mediul electronic (Costi Rogozanu pe Vox Publica, în primul rînd), iar în presa culturală – deocamdată linişte. Deocamdată. S-ar zice că Adrian Marino avea de ce să se teamă cînd şi-a programat postum, din raţiuni de autoprotecţie, apariţia acestei autobiografii testamentare, de o cruzime sado-masochistă: după ce a denunţat, toată viaţa, „cultura de poeţi şi publicişti“ ca păguboasă, dominantă, autohtonă, iată-l acum ajuns pe mîna… poeţilor şi publiciştilor. Nu-i vorbă, cînd susţii că adevărata ta vocaţie nu a fost cea de critic, teoretician literar şi comparatist, ci de „ideocritic“, ştii în ce bătălie intri. Pe de altă parte, dacă Marino ar fi fost doar un ideolog iluminist-liberal, nu şi un erudit cu o operă impunătoare, „cel mai tradus critic român în afara ţării“, paginile sale n-ar fi avut nici autoritatea, nici relevanţa, nici ecoul scontate.

O mărturie ultimativă, deliberat postumă

Cuvîntul cel mai frecvent în acest volum e, de departe, „precis“. Un asemenea tic spune, fără îndoială, ceva, iar Marino nu ratează nici o ocazie de a ne trimite la bibliografie. Sigur: îi putem imputa, chiţibuşar, unele „imprecizii“ ale memoriei: ziarul Cotidianul n-a apărut în anii ’60, Cenaclul „Totuşi iubirea“ nu exista în anii ’80 ş.a.m.d.; multe titluri sînt scrise greşit, la fel şi multe nume de autori, ceea ce s-ar putea explica prin… absenţa redactorului din caseta tehnică (probabil, dintr-un scrupul „autenticist“ al doamnei Lidia Bote-Marino, căreia-i datorăm transcrierea fidelă a acestor pagini). I-am putea imputa, de asemenea, autorului Vieţii… redundanţa unor formulări, consideraţii, exemple reluate de zeci de ori şi, de regulă, cu aceleaşi cuvinte. Marino însuşi recunoaşte, de altfel, că se repetă, justificîndu-şi revenirile şi „precizările“. De cîte ori n-am citit în intervenţiile sale de după 1989 aceleaşi pledoarii ardente pentru o cultură citadină, burgheză, liberală, alternativă, de proiecte majore, cu refuzul improvizaţiilor poetico-eseistice, al ruralismului, autohtonismului, autoritarismelor! Caracterul „programatic“ este însă un ingredient de bază al cărţii de faţă.. În plus, tot ce se repetă e semnificativ pentru psihologia celui care se scrie pe sine, cu obsesiile, resentimentele şi fixaţiile sale. Ştim, apoi, că ideologii sînt „pisălogi“, iar cînd ideile lor se ciocnesc de traume şi frustrări de-o viaţă, de evenimente cu relevanţă supraindividuală, totul se justifică... existenţial şi se încarcă de un dramatism aparte.

Îi putem imputa oricît lui Adrian Marino, tot felul de „nedreptăţi“ sau insulte la adresa unuia sau altuia dintre cei pe care îi încondeiază, ca răspuns la afronturi mai vechi sau mai noi. Sau putem, dimpotrivă, să jubilăm în faţa lor. Numai că Viaţa unui om singur nu e un pamflet de presă, ci o mărturie ultimativă, deliberat postumă, un examen final care nu cruţă pe nimeni, începînd cu autorul ei. Efortul, impresionant, nu este doar de a rosti, pînă la capăt, un adevăr su-biectiv greu de suportat, ci şi de a-l sistematiza analitic pentru a-l înţelege mai bine, mai în profunzime. Iar ceea ce se vede, privind înapoi cu mînie, se dovedeşte a fi un lung şir de însingurări asumate, veritabil laitmotiv al unei vieţi dominate, în varii chipuri, de conflictul dintre „libertate“ şi „cenzură“. Două „modele“, doar două pare să urmeze şi să admire acest spirit rebel, contestatar, care nu-şi iartă nici părinţii (vezi consideraţiile neaşteptat de violente la adresa propriei mame „represive“): e vorba de stoicul Epictet şi de Baltasar Gracián din Oracolul manual şi arta prudenţei. Dintru început, Marino face un elogiu pro domo al resentimentului, optînd pentru morala vetero-testamentară împotriva moralei creştine a „întoarcerii celuilalt obraz“. Nu o dată, el se plînge că rememorarea şi mărturisirea îi creează dificultăţi morale şi fizice, că memoria afectivă a suferinţelor şi afronturilor îl torturează…

Regretul sacrificării particularului pe altarul generalizărilor

Continuarea scrierii textului capătă, astfel, o funcţie terapeutică, eliberatoare, imperativă. Nu avem de-a face, în Viaţa unui om singur, cu o memorialistică obişnuită, ci cu o autobiografie ideologică (glumind puţin, aş spune „biografia ideii de Adrian Marino“), dublată de o analiză „sociologică“ şi, pe alocuri, antropologică a mediilor străbătute (şcoala ieşeană şi bucureşteană dinainte de comunism, deriva politică totalitară a anilor ’30-’40, închisoarea şi domiciliul forţat din Bărăgan, lumea literară autohtonă şi internaţională, poliţia politică a regimului comunist, exilul cultural şi opoziţia anticomunistă de după 1990). Putem regreta faptul că Marino a lăsat deliberat pe dinafară multe elemente „intime“, anecdotice şi că, drept urmare, scrierea sa are pe mari porţiuni un caracter prea „abstract“. Ori de cîte ori autorul cedează ispitei dezvăluirilor, Viaţa… capătă o expresivitate literară pe care – din aversiune faţă de „literaturizare“ – şi-o refuză, altminteri, obstinat. Noroc că refulatul se întoarce, savuros. Confesiunile despre pasiunea de filatelist sau despre cea de colecţionar de suveniruri de pe toate meridianele, flashurile evocatoare despre anii de dinaintea instaurării comunismului şi alte asemenea secvenţe trădează, din plin, prozatorul reprimat. Sigur că volumul îşi arogă, în primul rînd, un caracter „documentar“, iar atitudinea primează în faţa anecdotei, dar regretul sacrificării particularului pe altarul generalizărilor rămîne. Cu atît mai mult cu cît capitolele despre „primele represiuni“ familiale, despre „mediul ieşean“ şi „descoperirea cărţilor“, despre relaţiile tensionate cu „maestrul“ G. Călinescu (taxat cu o duritate extremă, vitriolantă), despre închisoare, deportare şi „refugiul de la Cluj“, dar şi despre „relaţiile externe“, exil şi emigraţie, despre revenirea în literatură şi relaţiile cu regimul Ceauşescu, despre „jungla vieţii literare“, despre „aventura“ postdecembristă din PNŢ-CD şi Forumul Democratic Antitotalitar (anticameră a Convenţiei Democratice) sînt de un patos autenticist remarcabil. Oricîte argumente am găsi pentru a-l antipatiza pe colericul, resentimentarul şi egolatrul Marino, el devine pînă la urmă nu doar simpatic, ci şi de-a dreptul ataşant. O discuţie în paralel cu Memoriile lui Valeriu Anania ar fi, cred, foarte instructivă.

Unică în felul ei este atitudinea complet dezeroizată faţă de episodul condamnării sale politice (care a durat, după cum se ştie, 14 ani, în două etape, cu tot cu domiciliul forţat de la Lăteşti). O atitudine perfect laică, vehement polemică la adresa oricărei sublimări „spiritualiste“, iniţiatice sau „literaturizante“ a suferinţei. Ochiul memorialistului scanează, demitizant, dedesubturile vieţii de închisoare, cu o cruzime în care luciditatea se împleteşte cu deziluzia, amărăciunea şi cinismul. Observă, spre exemplu, la duş, „penisul enorm“ al robustului Nichifor Crainic („Era evident rom“) şi, tot la duş, un Mircea Vulcănescu devastat, de nerecunoscut („O privelişte de coşmar, de film de groază. Imaginaţi-vă un imens schelet, de peste doi metri, învelit în piele, care cădea în falduri, încreţită şi pergamentoasă“). Ultima imagine a acestuia, „din curte, la plimbare, absent, cu o batistă albă la gură“ este însă, din păcate, meschin interpretată: „Să se apere de… microbi. În ambianţa pestilenţială de acolo“. Nu de microbi se apăra bietul Vulcănescu, ftizic în ultima fază după episodul salvării studentului bolnav de plămîni… În schimb, solidarizarea autorului cu afirmaţia unui spirit afin precum Radu Cioculescu („îi vezi cum vibrează la ideea naţională, dar la ideea democratică nu vibrează“) spune foarte mult nu numai despre mentalitatea „tineretului legionar şi peneţist“ din închisorile prin care a trecut, ci şi despre însingurarea unui intelectual critic prin vocaţie.

O însingurare ce se va transforma, ulterior, în destin – altă formă de captivitate, în fond. Paginile despre moravurile „vieţii literare“ şi despre relaţiile dintre scriitori şi critici sînt printre cele mai crude şi mai adevărate evaluări ale acestor categorii. Că Marino nu e necontaminat de moravurile în speţă, e perfect adevărat (la aşa orgoliu şi temperament nu-i de mirare!), dar asta nu schimbă datele problemei. La fel de instructive sînt secvenţele despre moravurile academice externe, cu portrete pline de tîlc ale unor Starobinski, Barthes sau Étiemble, între mulţi, mulţi alţii.

„Camuflarea“ de tip ketman

De maxim interes sînt şi paginile despre istoria relaţiilor externe şi, îndeosebi, despre episodul Cahiers roumains d‘études littéraires. Devine, acum, deosebit de acută o altă „temă“ obsedantă, apărută, practic, după eliberarea din închisoare şi după reintrarea lui Marino – ca liber profesionist – în circuitul literar poststalinist: ambiguitatea identitară, politică şi profesională, „camuflarea“ de tip ketman în vederea impunerii propriilor idei şi a propriului proiect pe calea deviată a literaturii. O „temă“, dar şi o traumă, întrucît calitatea de „ambasador itinerat“ i-a atras lui Marino, în ţară şi în afara ei, suspiciuni şi acuze constante de colaborare cu Securitatea, fie şi numai ca agent de influenţă. Şi această privinţă, suspectul Marino merge foarte departe cu confesiunile (citiţi, pentru edificare, paginile despre „cazul“ Hermeneuticii lui Mircea Eliade şi veţi înţelege multe dedesubturi ale receptării ulterioare a criticului, cu bătaie pînă-n ultimii ani). Demne şi amănunţite, mărturisirile sale pot fi interpretate oricum. În ce mă priveşte, nu-mi permit să judec nimic; o vor face eroii de după război, care n-au avut un proiect cultural major şi nu s-au bătut să-şi negocieze cu un regim totalitar impunerea lui în afară, într-o situaţie istorică aparent fără ieşire, după 14 ani de represiune şi în condiţii de drastică marginalitate socială. Dar memorialistul merge pînă-n pînzele albe sub toate aspectele în autoanaliza identităţii sale de critic rebel şi iconoclast. Numărul miturilor făcute ţăndări în Viaţa unui om singur e apreciabil, iar cele ale anticomunismului interbelic sau postcomunist vor, fi, probabil, mult mai greu de acceptat decît tot ce spune despre Eliade sau Noica… Atacurile la persoană pălesc pe lîngă atacurile la idei!

Cu adevărat dramatic la un om de structura şi convingerile lui Adrian Marino este însă sentimentul înfrîngerii la capăt de drum. Confruntat cu realitatea, omul ajunge să denunţe nocivitatea ideilor şi inadecvarea acestora la real. Descoperă, la bătrîneţe, Orientul şi se distanţează, dezamăgit, de Occidentul în care-şi pusese atîtea iluzii. La fel, de lumea politică (dominată de mediocritate, corupţie şi mentalitate de clan), după ce se retrăsese din lumea literară şi întorsese spatele unor instituţii „oficiale“, precum Universitatea sau Academia. Devine, ireductibil, mizantrop. Replierea spre margini, renunţarea treptată la ispitele vieţii publice pentru a-şi canaliza ultimele energii spre finalizarea unor proiecte, exilarea într-un Cluj denunţat drept „provincial“ nu reprezintă, totuşi, o abandonare a luptei, ci o schimbare de strategie. Marino dezvoltă acum o strategie a policentrismului creator şi o critică a Centrului dinspre periferii. Admiratori şi prieteni ca Sorin Antohi, Andrei Pippidi, Andrei Corbea-Hoişie, Ştefan Borbély, Monica Spiridon, Ion Bogdan Lefter, Marta Petreu, Ruxandra Cesereanu, Constantin M. Popa şi alţii (din noile generaţii), Ion Negoiţescu, Mircea Carp, Matei Călinescu, Paul Lăzărescu, Virgil Ardeleanu (dintre vechii comilitoni) infirmă ideea „singurătăţii“ totale. Eruditul militant devine preşedinte de onoare al A.S.P.R.O., apoi al Asociaţiei Române de Literatură Comparată şi, chiar dacă nu intră în „istoriile literaturii“, devine o prezenţă prea impunătoare pentru a putea fi minimalizată. Dar iese oare atipicul, franctirorul Marino, după Viaţa şi Opera lui Alexandru Macedonski în afara „criticii literare“? Devine el doar un „enciclopedist“ harnic şi un neobosit „autor de fişe“, expresie a „tristeţii erudiţiei“, pe care nici măcar volumele de călătorie nu reuşesc s-o infirme? Sau ajunge într-un teritoriu academic al ideilor, mult prea universalist şi abstract pentru „canonul“ autohton, fără a se „branşa“ (oroare!) la metodele ce fac legea în mediile Apusene? E adevărat că Marino – autor al unor studii inconturnabile despre modernitate, decadentism şi avangardă – nu a mai scris despre literatura empirică, ci despre „ideile literare“ şi, de la un punct încolo, cultural-politice. Numai că, dacă vom înceta să operăm cu un concept restrictiv de literatură, va trebui să recunoaştem, în fine, enorma, autentica pulsaţie „biografică“, vitală ce străbate această formidabilă erudiţie.

În orice caz: după lectura prezentului volum ce are toate şansele să devină cartea anului 2010, un volum testamentar copleşitor în care personalitatea lui Adrian Marino se exprimă în toată forţa şi autenticitatea sa, devine evident, pentru orice om de bună-credinţă, că o cultură care îşi permite să nu recupereze la vîrf un asemenea critic e o cultură minoră şi iremediabil provincială.