OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Intr-o rapide si prea „procustiana“ sinteza despre cei patru ani ai Teatrului Imposibil, scrisa pentru un cotidian clujean, numaram cu vreo zece premiere mai putin decit a produs institutia din ianuarie 2003, de la „nastere“, pina azi (sint 26, daca n-am numarat prost si acu’). De eroare mi-am dat seama a doua zi, dar tot atunci am realizat ca e-al dracu’ de greu: pentru un arhitect sa-si descrie propria casa, pentru un bijutier sa laude cel mai frumos diamant pe care l-a slefuit, pentru un cofetar cel mai bun tort din creatia sa, iar pentru un critic si gazetar apropiat de Teatrul Imposibil sa-l descrie cit a crescut – ca Fat Frumos din basme – in patru ani.

Si am avut o revelatie: de fiecare data cind vorbeam cu m.chris.nedeea despre Teatrul Imposibil, mi se parea ca trebuie sa scot cu clestele fiecare cuvintel al sau. Voia sa-mi spuna atit de multe, incit nu le putea lua pe rind, ci le amesteca, precum un copil care vira in gura toate bunatatile, de frica sa nu le ia altii.
incercind, prin intermediul unui volum propriu, care-mi tine oarecum loc de memorie, sa reiau secventele semnificative din viata „imposibila“ de patru ani a primului teatru independent din Ardeal, am ajuns sa rememorez sentimentele unei perioade care a coincis cu revenirea mea la critica teatrala, mai mult decit evenimentele propriu-zise. Teatrul Imposibil a fost (si a ramas) un ferment de existenta teatrala. La inceput, prin 2003, totul parea foarte riscant, si multi si-au exprimat rezerva fata de viabilitatea unei trupe independente intr-un oras rezistent la cultura, cu o comunitate de afaceri opaca.

Ca printr-o minune insa, foarte repede, spectacolele „imposibile“ au atras nu doar publicul care frecventa studioul Departamentului de Teatru al Universitatii „Babes-Bolyai“, ci si tineri spectatori dornici de alternative provocatoare. Unii – imaginati-va! – plateau chiar bilete. Renumele noului teatru a crescut repede, iar repertoriul era un contrapunct la cel al teatrelor publice, cu piese contemporane europene, ca Valsul hazardului de Victor Haim sau Chip de foc de Marius von Mayenburg, dar si – un pariu ambitios, asumat de prea putini, cistigat de trupa clujeana – cu texte noi romanesti, de Stefan Caraman, Dumitru Crudu, Radu Macrinici, mai recent Nicoleta Esinencu sau Saviana Stanescu. Plus nenumarate spectacole-lectura la care se inghesuia publicul prin cluburi strimte ca, vorba ceea, mita la motoceii de pe soba lui Creanga.

La asta se adauga o revista de atitudine – Man.In.Fest –, prima, indraznesc sa spun, publicatie teatrala din Romania care a incercat sa fie europeana – lasati la o parte sunetul calp al cuvintului –, ba a si reusit, chiar daca nu s-a bucurat de prestigiul care i s-ar fi cuvenit. Si volume de dramaturgie contemporana, traduceri si studii de teatrologie, cite cred ca n-au scos, laolalta puse, toate editurile romanesti in patru ani. Si Festivalul Man.In.Fest, unic in Romania si, iarasi, sincron-teatral cu restul lumii.
Cine sta sa faca inventarul Teatrului Imposibil va gasi, fara indoiala, revoltator ca echipa sa, si mai ales tenacele, incredibilul manager m.chris.nedeea, n-a avut parte nici macar de o nominalizare la un premiu de profil al Uniter. (De-aia sint eu federalist. S-avem Uniter si aici, in Ardeal, vorba reclamei.)

Daca s-ar fi apucat sa vinda orice, chiar si maieuri chinezesti, cu talentul managerial pe care-l are de la Al de Sus, bre – nedeea ar fi avut acum bani de un teatru cit Nationalu’ de pe Dimbovita si bani cit sa-i duca sa monteze pe ditamai monstrii scenei mondiale (hiperbolizez nitel, ca la aniversara, deh!).
Dincolo de dari de seama si bilanturi cuantificabile, Teatrul Imposibil e o stare. De-a lungul anilor, pe aici s-au perindat, cu treaba, actori, regizori, teatrologi – unii studenti, altii debutanti, altii somitati de-a dreptul. Emotia fiecarei premiere, succesul, pariul cu riscul, vesnicele datorii, voluntarii care au „salvat“ cu entuziasm festivalurile, sedintele furtunoase de redactie, teribila „scoatere la licitatie“ a teatrului, in 2005, si frumoasa lectie de solidaritate a presei, dar, peste toate, extraordinara lumina de pe fetele spectatorilor „imposibili“, la fiecare reprezentatie, fac, toate, parte din memoria afectiva a tuturor celor care au trecut pe-acolo. E, cred, marele merit al unei institutii care a format personalitati. in toate sensurile cuvintului.

Si-mi permit, pentru ca m-am emotionat scriind acest text, pentru ca nu sint contabil si n-am har de inventar, sa spun doar ca – folosind o vorba poate desueta, dar admirabil incarcata semantic – Teatrul Imposibil si oamenii sai binemerita din partea noastra.
Personal, cu oarecare efort, sper sa prind si semicentenarul institutiei si sa-i tragem un guleai ca-n Creanga.