OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Zic oamenii de teatru – si asta e o zicere nu de azi, de ieri – ca e dificil sa fii inauntrul fenomenului teatral cita vreme nu locuiesti si nu creezi in capitala. Fiindca, nu-i asa, „la Bucuresti fierbe ciorba“; sau, ma rog, la New York, la Paris, la Roma... la centru, adica. Sigur, sint si exceptii agreate consensual, de exemplu capitalele artistice ale Rusiei, mereu in competitie de pe vreme lui Petru cel Mare, Moscova si Sankt Petersburg... Sau ale Spaniei, Madrid si Barcelona, cu explicatii care se dubleaza etnic... Sau difuziunea de centre artistice a Germaniei, chiar daca, in primii treizeci de ani ai secolului trecut, Berlinul era de departe una dintre cele mai frenetic-centriste capitale ale Europei.

Ce-i interesant, si explica aceasta introducere (nici macar ironica) la cronica unui proiect editorial, Texte de teatru nou, lansat de Observator cultural la inceputul anului si preluat electronic de Editura LiterNet in urma cu citeva saptamini, e faptul ca dintre cei patru autori dramatici nici unul nu traieste efectiv la Bucuresti. Mihai Ignat traieste la Brasov, Alina Nelega la Tirgu-Mures, Ioan Peter la Arad, iar Peca Stefan... In fine, Peca Stefan naveteaza cu mocanita cind la New York, cind la Londra, cind in Franta.
In teorie cel putin, teatrul nou ar trebui sa vina tare si nervos dintre tineri. Nu se verifica nici aici decit partial prejudecata.

Sau, ma rog, virsta nu cred ca a fost in vreun fel criteriu de selectie pentru cele patru piese: fiindca singurul care in mod judicios e tinar, Peca, se bucura deja de o anume celebritate, scrie repede si e tradus in citeva limbi de circulatie, concurind-o aproape strins pe Alina Nelega, aceasta incapatinata luptatoare, cu temei, pe altarul noii scriituri de scena. Despre Ioan Peter nu stim decit ca e actor si in rest mai nimic, cu exceptia faptului ca piesa sa – iesita din comun, inteligenta si savuroasa – e deja spectacol de succes si e invitata peste tot in festivaluri, iar Mihai Ignat, poet nelinistit si deja lector doctor la Brasov, isi scrie Crizele..., cea dintii piesa, la peste treizeci si cinci de ani si, – pac! – ea are premiera radiofonica la BBC.
Pe cei patru autori nu pare sa-i lege vreo relatie de grup sau macar de orientare „liber consimtita“.

Vin, aparent, din medii diferite si au experiente scriitoricesti deloc asemanatoare. A Alinei Nelega este, probabil, cea mai complexa: avem de-a face cu un jurnalist si critic de teatru care a cladit reviste de teorie si avangarda, a inventat cu un curaj nebunesc un prim festival pentru textul de scena nou, cu workshop-uri de scriitura, atunci cind mai toata lumea cinta prohodul literaturii dramatice romanesti; a manageriat, a scris piese de toate felurile, dar si proza care circula pretutindeni si si-a facut o adevarata profesiune din a urni caruta din drum, chiar si teoretic, in ciuda imensei si vinovatei taceri/raceli a imbicsitului nostru club de specialisti. E, neindoielnic, mai mult decit incomod sa faci ce spui si sa spui cu indirjire ce faci, dar mai ales sa stii de ce faci; in plus, sa mai ai si talent. Kamikaze nu este, probabil, piesa care m-a impresionat cel mai mult la ea; e mai degraba un interludiu, cumva intre Amalia... si Euri (favorita mea fiind, totusi, Hess); dar e fascinanta, spune o poveste dureroasa si o spune cu singe, cu naturaletea nemachiata care ii sint deja caracteristice, intr-un duplicat de monoloage fata in fata. Tema ei e triunghiul care se autodevora, intr-o lume in care – ce sa-i faci? – dependenta, concurenta si cruzimea au capacitatea sa se potenteze reciproc si sa tina loc de radacina erotica.

Ce sare in ochi in textul lui Mihai Ignat (care mi-a adus oarecum aminte de unele dintre piesele scurte ale lui Caraman, dar fara a parea indatorat acestuia din urma) e o foarte atenta si muzicala constructie, tot atit de bine scenica, dar si radiofonica (fiindca, stim bine, pentru radio se cere o gindire speciala a spatio-timpului psihic). Cuplul de aici, in pofida naturaletii aproape fruste a fiecarei scene, e surprins cristalin, parca in picaturi de rasina devenita chihlimbar. Foarte ofertanta si pentru actor, si pentru regizorul iubitor de teatru facut din si pentru actori, Crize... e un text cu aparenta minimalista, complet necalofil, si totusi secretind o poezie interioara de fuga preclasica.

Frumusetea lui se naste tocmai din impactul pe care „tema interna“ a fiecarui episod il are in raport cu propria ei dezvoltare, si din distantele eliptice care tensioneaza trecerea de la un episod la celalalt. Nu-i suficient sa spui ca avem de-a face cu un text „adevarat“, in care spectatorul se recunoaste nelinistit, frisonant, scena de scena. Exista – fara nostalgie si chiar in refuzul ei – si un artizanat subtil la mijloc, cu atit mai uimitor cu cit autorul n-a mai scris sau macar n-a mai publicat inainte, nici macar pe net, alta piesa...
Peca Stefan (asa cum ii place sa semneze) este, pina in acest moment, produsul cel mai vizibil si cel mai prolific al proiectului dramAcum, intreprindere generoasa prin care un grup de tineri regizori a creat o platforma de stimulare si selectie a dramaturgiei noi, ancorata la pulsul real al vietii contemporane, contrazicind canoanele teatrale estetizante si adresindu-se curajos unor esantioane de public nu neaparat mai tinere, dar evident situate in afara mainstream-u-lui turistic-muzeal al scenelor „oficiale“.

The Sunshine Play, proiect realizat de Teatrul Luni de la Green Hours in limba engleza, pentru competitia finge de la Dublin de asta-toamna – si primind acolo cu un premiu binemeritat –, a fost intre timp „tradus“ pentru publicul autohton; adica autorul a adaptat intr-o „rom-gleza“ plina de savoare scenele care sint autentic vorbite in englezeste, si le-a transpus in limba de Bucuresti pe cele intre romani. Aici cuplul nu mai e, ca in cele doua texte anterioare, miza esentiala a jocului, chiar daca avem de-a face cu o noapte pe acoperisul unui club bucurestean. Si chiar daca aparent s-ar putea crede ca ne intilnim cu-n nou triunghi amoros. Tema e insasi ameteala produsa de prea repedea circulatie intre „acasa“ si „in lume“; o lume fara margini precise, dar si fara fundatii asumate, a noastra a tuturor, in orice caz. Ansamblul, construit dibaci, e un text dinamic, pe alocuri spumos, pe alocuri tulburator, de un autentic mai putin furios ca in alte propuneri dramaturgice ale lui Peca, dar, pe de alta parte, beneficiind de un plus de adincime si reflexivitate. Nu-i deloc de mirare ca se bucura de un asemenea succes (am verificat asta si la Cluj, in Diesel, cu un public in delir).

Despre Tot ce se da am apucat sa scriu inca inainte de publicarea piesei in Observator cltural. Cred ca sintem in fata unui text neasteptat, despre si pentru noi, oarecum legat de tema lui Peca si totusi complet diferit stilistic de toate cele trei de pina acum. Ioan Peter nu se sfieste sa-si asume fatis intersectiile livresti, uneori chiar si le declama, iar dialogul trimite delicat, ca prin atingerea unei pene, ba la Beckett, ba la Shakespeare, ba la Mazilu, ba la Solomon, ba chiar la Naum; cu toate astea, piesa are o prospetime cu totul stranie, nascuta dintr-o imensa imaginatie si dintr-un umor adinc, sanatos, irezistibil. Road-movie teatral, Romania-Europa si retur, Tot ce se da nici macar nu se considera pe sine o parabola, iar publicul, va asigur, nu are nici vreme, nici dispozitie sa interpreteze parabolic. Dac-ar fi dupa mine, as recomanda de urgenta textul spre a fi tradus, fiindca e, in acelasi timp, emblematic pentru noi, cei care sintem aici, dar si chintesential pentru cei care ne pindesc – uneori cu spaima sincera – de dincolo, de la Vama Bors la Gibraltar. O copilarire maiestuoasa leaga statiunile comediei, dar si o dulce-paguboasa inconstienta, intr-o tesatura care amesteca politica cu bisnita, descurcareala cu perplexitatea, suferinta cu energia debordanta si cu sictirul transfrontalier, oasele lui Hamlet si cele ale lui Ceausescu in sos de „E noapte in Madagascar...“.

Ce mi se pare evident, din aceasta selectie mai degraba intimplatoare, a celor mai recente piese noi reprezentate, e ca ele sint vii, simple si totusi complex construite, iar cotidianul lor nu e nicidecum unul stupidziaristic, ci unul esentializat, trecut prin filtrul a patru temperamente si stilistici de sine statatoare, ceea ce le face rezonante nu doar pe strada pe care s-au nascut, ci si pe alte bulevarde. Semn ca, iata, tinara fizic sau deja matura, dramaturgia noua e sanatoasa si profesionista, cu adresabilitate larga, dar si, in acelasi timp, tintita catre afara clubului-muzeal-teatral; e limpede ca un efort prelungit si concertat nu poate aduce decit rod bun. Sint, deja, vreo cinci ani de cind ciclurile de teatru-lectura, antologiile, seriile de teatru de autor, workshop-urile de scriitura si, mai ales spectacolele independente servesc, cu truda nerasplatita, aceasta cauza. A venit, cred, momentul ca ea sa se bucure de politici culturale pe masura, fiindca – ce platitudine, in fond! – teatrul romanesc inseamna, mai-nainte de orice alta investitie grandioasa, texte multe, texte scrise cu stiinta a scriiturii, texte bune si reprezentabile, texte traductibile.