Textele timpurii ale lui Cioran în limba franceză (I)

Cazul Pe culmile disperării

Autor: Magda JEANRENAUD | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Pentru a-şi argumenta teza, conform căreia operele de tinereţe ale lui Cioran, „dacă le raportăm la opera sa franceză, lămuresc drumul său după ce va fi trecut la limba franceză“, Sanda Stolojan (Préface la Emil Cioran, Des larmes et des saints, éditions de l’Herne, Paris, 1986), traducătoarea celei de-a treia cărţi publicate de Cioran în limba română, trece în revistă temele primei sale cărţi scrise în româneşte, teme ce aveau să se regăsească, după domnia sa, în întreaga sa operă franceză – „sentimentul ireparabilului şi al iremediabilului, neliniştea, angoasa, sentimentul neantului, elogiul tăcerii ş…ţ, obsesia sinuciderii“. Pentru a-şi consolida demonstraţia, ea îl citează, în propria-i traducere, pe Cioran, declarînd, în acea primă carte, cum că „le problème de la souffrance est infiniment plus important que celui du syllogisme… une larme a toujours des racines plus profondes qu’un sourire“ şi, puţin mai departe, „et ces pensées ne sont-elles pas aussi amères que des larmes?“. Or, continuă Sanda Stolojan, două decenii mai tîrziu, Cioran avea să reia cei doi termeni-cheie, syllogisme şi amer, pentru a-i transpune în franceză în celebrul titlu Syllogismes de l’amertume (1952).

În 1986, cînd apărea versiunea franceză semnată de Sanda Stolojan a eseului Lacrimi şi sfinţi, nu se tradusese încă nimic din opera românească a lui Cioran în franceză, iar cea mai mare parte a exegeţilor săi nici măcar nu aflaseră de existenţa ei: Patrice Bollon, de pildă, susţine că mulţi dintre pretinşii săi connaisseurs credeau că Cioran este un „autor exclusiv francez, că nu a scris nimic sau aproape nimic înainte de a fi venit în Franţa“, iar Susan Sontag, autoarea celui dintîi eseu important despre Cioran, afirma în 1979, în La Quinzaine litteraire, că acesta nu a scris niciodată nimic în româneşte (Patrice Bollon, Cioran, l’Hérétique, Gallimard, Paris, 1997). Versiunea franceză a eseului Pe culmile disperării, din care Sanda Stolojan a extras şi tradus rîndurile citate mai sus, avea să fie publicată patru ani mai tîrziu, în 1990, însă sub semnătura unui alt traducător. Spre nefericirea cititorului prefeţei Sandei Stolojan, care, poate doritor să găsească termenul în text, să vadă cu ochii lui acel syllogisme invocat de Cioran încă din 1934, va avea teribila surpriză de a-l căuta în zadar. Fapt este că, prin această omisiune, pentru că este într-adevăr vorba de o omisiune, orice raport cu opera viitoare a lui Cioran, despre care vorbea Stolojan, devine pură speculaţie, iar ochiul respectivului cititor are tot dreptul să devină bănuitor.

Iată fraza lui Cioran (utilizez în acest studiu ediţia publicată de Editura Humanitas în 2006, care reia textul primei ediţii, apărute în 1934 şi publicate la Bucureşti, de Fundaţia pentru literatură şi artă Regele Carol al II-lea), unde am aşezat între paranteze drepte secvenţa omisă în versiunea publicată de editura l’Herne: „Nu s-au convins, încă, oamenii că a trecut timpul preocupărilor superficiale şşi inteligenteţ şi şcă este infinit mai importantă problema suferinţei decît a silogismuluiţ, că un strigăt de deznădejde este infinit mai revelator decît cea mai subtilă distincţie şi că totdeauna o lacrimă are rădăcini mai adînci decît un zîmbet?“.

Altfel spus, cu cuvintele traducătorului André Vornic (Sur les cimes du désespoir, traducere revăzută de Christiane Frémont, éditions de l’Herne, Paris, 1990, şi reluată în E.M. Cioran, Œuvres, Gallimard, Paris, 1995; trimiterile din acest studiu se referă la această din urmă ediţie): „Les hommes n’ont pas encore compris que le temps des engouements superficiels est révolu, et qu’un cri de désespoir est bien plus révélateur que la plus subtile des arguties, qu’une larme a toujours des sources plus profondes qu’un sourire“.

Se observă lesne că versiunea franceză este stilistic superioară originalului. Dar, în acelaşi timp, cîte modificări: ea omite aproape jumătate din textul-sursă, îi diluează forţa asertivă (infinit este redat prin bien plus), evită repetiţia care alimenta tonul exaltat, categoric şi hiperbolic, modifică registrul retoric, unde interogaţia intensifica patetismul sentimentului, „raţionalizează“ logica metaforei, lacrimile au „des sources“ şi nu, precum în traducerea mai aproape de literă a Sandei Stolojan, „des racines“. Toate aceste modificări, concentrate în cîteva rînduri, nu pot decît să dea de gîndit…

Viziune dezabuzată asupra eului

Cînd Emil Cioran soseşte în Franţa, în 1937 (el avea să revină în România la finele anului 1940, unde va rămîne pînă la începutul lui 1941, episod pe care s-a străduit să-l treacă sub tăcere, între altele, din cauza susţinerii pe care a exprimat-o public, în mai multe rînduri, inclusiv după sîngeroasa zi de 27 noiembrie, pentru Garda de fier, aflată la putere în acea perioadă), el publicase deja în România, „din 1933 şi pînă în 1941, mai bine de patruzeci de articole înflăcărate“ (Alexandra Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco, uitarea fascismului, EST, Bucureşti, 2004) şi mai multe cărţi. Primul său eseu, Pe culmile disperării, apare în 1934 şi este urmat de Cartea amăgirilor (1936), de Schimbarea la faţă a României (1936), Lacrimi şi sfinţi (1937), Amurgul gîndurilor (1940). Aceste patru cărţi, la care se adaugă Îndreptar pătimaş, ultima operă scrisă în limba română, la Paris, între 1941 şi 1944, şi publicată abia în 1991, alcătuiesc opera românească a lui Cioran. Versiunile franceze ale acestor lucrări se vor elabora foarte tîrziu, după 1986, cînd documentele privitoare la trecutul său începuseră deja să circule şi perdeaua de umbră să se ridice de pe biografia românească a scriitorului: Des larmes et des saints (traducere de Sanda Stolojan), 1986; Sur les cimes du désespoir (traducere de André Vornic), 1990; Le crépuscule des pensées (traducere de Mirella Patureau-Nedelco), 1991, toate publicate de editura l’Herne, ultimele două revăzute de Christiane Frémont; Le livre des leurres (traducere de Grazyna Klewek şi Thomas Bazin), Gallimard, 1992; Bréviaire des vaincus (traducere de Alain Paruit), Gallimard, 1993.

Schimbarea la faţă a României/La Transfiguration de la Roumanie, cartea scrisă după ce dobîndise convingerea că o revoluţie de extremă dreapta, un fascism, ca să spunem lucrurilor pe nume, ar putea „trezi România din somnolenţa ei istorică“ (Patrice Bollon, op. cit.), lucrare considerată cînd ca fiind „unul din marile manifeste ale fascismului european“, cînd ca „o carte blestemată“ (ibid.), cu pasaje „de-a dreptul consternante“ (ibid.), sau, pur şi simplu, ca „inacceptabilă“ (Marta Petreu, Emil Cioran. Un trecut deocheat sau Schimbarea la faţă a României, Ed. Biblioteca Apostrof, Cluj, 1999), chiar şi în varianta epurată de sumbrul capitol IV, pe care Cioran a decis să o reediteze în România în 1990, a rămas pînă astăzi inedită în franceză, în ciuda traducerii lui Pierre-Yves Boissau, a cărei publicare a fost însă blocată de editura Gallimard. Versiunile franceze menţionate mai sus au fost reunite ulterior în volumul OEuvres, publicat în 1995 de editura Gallimard.

Scrisă în 1933 şi publicată în 1934, într-o perioadă în care convingerile lui Cioran mai erau încă, dar nu pentru mult timp, apolitice, Pe culmile disperării expune o viziune dezabuzată asupra eului, inspirată din filozofia istoriei şi a culturii elaborată de Spengler; cultura este văzută din perspectiva vitalismului german, de la care Cioran împrumută ideea că în miezul oricărei mari culturi înfloreşte un spirit originar, iraţional, aflat în plină decadenţă, ceea ce nu poate decît să determine explozia unei apocalipse benefice: doar după ce terenul va fi fost astfel curăţat, ar putea înflori în întreaga lor splendoare barbaria, vitalismul dezlănţuit, iraţionalismul, instinctualul, respingerea oricărui spirit critic – pentru Cioran tot atîtea forţe pozitive, singurele în măsură să revitalizeze o cultură. Începînd de la finele anului 1933, fascinaţia sa apolitică pentru vitalism, pentru isteria mesianică, pentru „barbaria creatoare“, singurele capabile să pună capăt decadenţei culturii şi societăţii, îşi va afla şi o expresie politică: încă din primele săptămîni petrecute în Germania, „la sfîrşitul lunii octombrie şi începutul lui noiembrie 1933“, Cioran „descoperă în naţional-socialism traducerea politică a vitalismului pe care-l profesa“ (Laignel-Lavastine, op. cit.), iar admiraţia pentru naţional-socialism şi pentru ordinea socială şi politică instaurată de Hitler este din ce în ce mai nestăpînită. Tocmai iraţionalitatea acesteia, dezlănţuirea forţelor vitale pe care o cultiva ea, îl vor seduce pînă la a vedea în hitlerism o implicaţie filozofică a vitalismului: „Dacă îmi place ceva la hitlerişti, este cultul iraţionalului, exaltarea vitalităţii ca atare, expansiunea virilă de forţe, fără spirit critic, fără rezerve şi fără control. ş…ţ Vitalismul este implicaţia filozofică a hitlerismului“, declara Cioran în „Aspecte germane“, Vremea, 19 noiembrie 1933 (apud Laignel-Lavastine, op. cit.).

„Am pierdut definitiv simţul măsurii“

De la un capăt la altul, registrul din Pe culmile disperării este impregnat de vehemenţă, frenezie, peste tot se manifestă aplecarea către exagerare, tentaţia de a pune în valoare stările anormale (doar „anormalitatea este fecundă“), totul se naşte din exces, din pasiunea devorantă. Tonul este agresiv, imperativ, înclinat spre verdicte definitive („Sînt plictisit de cultură şi de istorie“), radicale („Întreaga istorie îmi pare atît de nulă, încît mă mir cum de există oameni care toată viaţa se ocupă numai cu trecutul“), scurt-circuitînd argumentaţia în drumul ei spre concluzii, cultivînd concomitent elanurile lirice, patetice, aproape de fiecare dată superlative, hiperbolice, mai ales atunci cînd dezvoltă pedagogia suferinţei (propriul nostru destin nu ni se dezvăluie în calitate de realitate interioară, iraţională şi imanentă decît în şi prin suferinţă, astfel văzută ca un factor benefic al schimbării şi al individuaţiei, singura cale pozitivă către o înţelegere profundă a tot ce este personal şi intim, iată de ce şi trebuie să o iubim) şi a distrugerii, văzute „ca un semn al existenţei, ş…ţ proslăvite ca principiu al creaţiei, conştiinţa şfiindţ respinsă în profitul unei orgii interioare, unei beţii infinite şi exaltate“ (Bollon, op. cit.).

Aproape fiecare paragraf dezvoltă lexicul nebuniei, al morţii, haosului, demonismului, periculosului, anxietăţii; tot ce este măreţ, paroxistic, subiectiv pînă la exacerbare este încărcat cu o valoare în raport cu care „producţiile raţiunii, ale măsurii sau ale reflecţiei par nişte lucruri meschine, ridicole, înguste, fără viitor“ (Bollon, op. cit.). De altfel, Cioran însuşi recunoaşte, în scrisorile datînd din chiar perioada cînd scria Pe culmile disperării, că „am pierdut definitiv simţul măsurii“, „exagerez uneori pînă la nebunie“ (Cioran, 12 scrisori de pe culmile disperării, însoţite de 12 scrisori de bătrîneţe şi alte texte, Biblioteca Apostrof, 12/1995, dosar îngrijit de Ion Vartic), şi mărturiseşte orgolios că intenţionează să se facă remarcat „printr-o atitudine extremă“ (ibid.). Subtitlurile acestui text structurat în fragmente ilustrează cît se poate de bine tematica pesimistă şi exaltată uneori pînă la morbid, unde se vorbeşte despre: A nu mai putea trăi, Sentimentul sfîrşelii şi al agoniei, Grotesc şi disperare, Asupra morţii, Extaz, Baia de foc, Dezintegrarea din viaţă, Singurătatea individuală şi singurătatea cosmică, Apocalips, Monopolul suferinţei, Lirismul absolut, Esenţa graţiei, Frumuseţea flăcărilor, Întoarcerea în haos, Cultul infinitului, Principiul satanic în suferinţă etc. Recitativ disperat despre disperare, Pe culmile disperării este alcătuit, spune Cioran, din „fragmente (2-3 pagini) cu caracter liric, de cea mai bestială şi apocaliptică tensiune“, în care se spun „lucruri distrugătoare“: „sînt pagini atît de deprimante, încît vor trezi sigur revolta, dacă nu vor impresiona“.

Cît despre poetica acestui text, ea se întemeiază pe negarea oricărui travaliu asupra formei, considerat ca un artificiu zadarnic: în acea perioadă, Cioran, care credea cu tenacitate în „spontaneitatea concretă a vieţii“ şi nu în „elementul normativ din morală“, decidea că aceasta din urmă trebuie să se „armonizeze“ cu „tendinţele trăirii imediate ale omului“. „Tirania moralei în domeniul artei“ nu face altceva decît să paralizeze „spontaneitatea expresiei artistice“: ca şi viaţa din care decurge, arta este „iraţională“, căci „ţine de domeniul trăirii noastre intuitive“. De aici şi dispreţul apăsat vizavi de orice artificiu stilistic: scrisul nu are valoare decît în măsura în care „obiectivează o trăire“; în spatele expresiei trebuie să ştii să „găseşti viaţa“, iar „dincolo de formă conţinutul“, şi aceasta „fără gîndul unui efect poetic“.

„Această specie de jurnal filozofic intim“, străbătut de un „pesismism radical“, care „neagă orice idee de progres“ şi, în acelaşi timp, este „spectaculos în excesul său, dramatizînd totul şi învăluind fiecare afirmaţie într-o aură «demonică»“, această scriitură ce nu se supune controlului stilului, caracterizîndu-se printr-o „delăsare evidentă a exprimării“, scăldată „într-o logoree doloristă, eroică şi iraţionalistă“, se află deocamdată foarte departe de relativismul pe care i-l va aduce, în scrierile sale franceze, practicarea scepticismului, a distanţării şi a ironiei, exprimate în tonalităţi dubitative; aici totul este formulat în registrul nemăsurii, „cu mult mai mult extremism, cu mult mai multă exasperare, decît în opera sa franceză“ (Bollon, op. cit.). Altfel spus, un conţinut ce exprimă angajarea entuziastă în favoarea vitalismului, a iraţionalului, a forţelor instinctuale, văzute ca tot atîţia factori benefici, nici nu putea să fie exprimat decît cu ajutorul unei forme ce neagă rafinamentul stilistic, travaliul poetic, în profitul spontanului, impulsului de moment.

Tăieturi de mari dimensiuni

Versiunea franceză dilată considerabil, la nivel macro-textual, structura fragmentată a textului-sursă: dacă acesta este alcătuit din 42 de fragmente, în traducerea franceză sînt 69, în timp ce, de pildă, versiunea engleză a Ilincăi Zarifopol-Johnston este structurată în 66 de fragmente (E.M. Cioran, On the Heights of Despair, The University of Chicago Press, Londra, 1992). Această amplificare, care urmăreşte probabil să-i creeze cititorului francez familiarizat cu operele franceze ale lui Cioran sentimentul de déjà-vu, este în mod decisiv sprijinită de alte două procedee: tăieturile de mari dimensiuni şi reducerea, prin rezumare şi omisiune, a segmentelor finale ale aproape fiecărui fragment. Una din constatările teoriei traducerii, conform căreia versiunea tradusă este totdeauna mai lungă decît textul original, datorită, între altele, predispoziţiei, de cele mai multe ori involuntară, a traducătorului de a explicita textul-sursă, este pusă aici la grea încercare. Cîteva exemple vor fi suficiente pentru a demonstra amploarea omisiunilor care au fost operate: pp. 64-65, un fragment de 22 de rînduri; p. 96, un fragment de 27 rînduri; p. 98, 17 rînduri; p. 99, 32 de rînduri; pp. 101-103, 53 de rînduri; pp. 117-118, 25 de rînduri;

p. 121, 57 de rînduri; p. 124, 15 de rînduri; p. 126, 5 rînduri; p. 127, 6 rînduri; p. 129, 9 rînduri; pp. 139-143, trei pagini şi jumătate; pp. 144-146, două pagini şi jumătate; pp. 150-151, 33 de rînduri…

Acestor omisiuni de foarte mari dimensiuni li se adaugă alte trei tipuri de contracţii: unele paragrafe au fost rezumate, practic parafrazate, reformulate prin excluderea ideilor secundare şi, mai ales, prin reducerea efectelor stilistice hiperbolizante şi prin diverse modificări care atenuează spontaneitatea exprimării, reorganizînd-o după scheme clasicizante de structuri frastice (de exemplu, sînt introduse, pentru a fragmenta, atenuîndu-le, elanurile lirice, semne de punctuaţie precum două puncte, punct şi virgulă). Pe de altă parte, sînt combinate argumentele a două sau mai multe fraze, prin excluderea unor secvenţe care le dezvoltau în textul-sursă, de unde rezultă o metamorfoză profundă a acestuia. Iată două extrase luate aproape la întîmplare, într-atît de numeroase sînt ele; parantezele drepte şi caracterele „bold“ marchează secvenţele care lipsesc cu desăvîrşire din versiunea tradusă:

Aş vrea şsă izbucnesc într-o explozie radicalăţ cu tot ce am în mine, şcu toată energia şi cu toate conţinuturileţ, să curg, să mă descompun şi, şîntr-o expresie nemijlocităţ, distrugerea mea să fie opera mea, creaţia, inspiraţia mea. Să mă realizez în distrugere, să cresc şîn cea mai nebunăţ avîntare pînă dincolo de margini, şi moartea mea să fie triumful meu. ş…ţ Din ţesătura visului nostru să crească splendori enigmatice şi umbre cuceritoare, şforme ciudate şi adîncuri halucinanteţ. şUn joc de lumină şi de întuneric să îmbrace sfîrşitul într-un decor fantastic şi o transfigurare cosmică să ridice totul pînă dincolo de orice rezistenţă, cînd avîntul duce la nimic, iar formele plesnesc într-o exaltare de agonie şi încîntareţ. Un foc total să înghită lumea aceasta, şi flăcările lui, şmai insinuante decît zîmbetul de femeie şi mai imateriale decît melancoliaţ, să provoace voluptăţi crepusculare, complicate ca moartea şi fascinante ca neantul şîn clipele de tristeţeţ. (Lirismul absolut, p. 63)

Je voudrais exploser, couler, me décomposer, que ma destruction soit mon œuvre, ma création, mon inspiration; m’accomplir dans l’anéantissement, m’élever, dans un élan démentiel, au-delà des confins, et que ma mort soit mon triomphe. Que naissent, du tissu de notre rêve, des splendeurs énigmatiques et des ombres conquérantes, qu’un incendie total engloutisse ce monde et que ses flammes provoquent des voluptés crépusculaires, aussi compliquées que la mort et fascinantes comme le néant. (Le lyrisme absolu, p. 57)

Sau acest fragment, care nu poartă nici un subtitlu în textul original şi care a fost redus practic la jumătate în versiunea franceză:

Oboselile şrepetateţ te duc la aprecierea nelimitată a tăcerii, deoarece în oboseli toate cuvintele îşi pierd semnificaţia şîţi bat în urechi asemenea unor ciocane mecaniceţ, se destramă în sonorităţi vide, şîn vibraţii iritante şi în sunete exasperanteţ. şToateţ conceptele se diluează, toate expresiile tari se atenuează, tot ceea ce vorbeşti sau asculţi şse dezgoleşte într-o nuditateţ stearpă şi respingătoare. şÎn tine, nimic nu mai ia o formă sau o consistenţă expresivă, ciţ tot ce pleacă în afară şi tot ce vine din afară rămîne ca un murmur îndepărtat, monoton şşi egalţ, neputînd în nici un fel şsă excite nuanţele vieţii sufleteştiţ, să trezească un interes sau o curiozitate.

(p. 147)

La lassitude porte un amour illimité du silence, car elle prive les mots de leur signification pour en faire des sonorités vides; les concepts se diluent, la puissance des expressions s’atténue, toute parole dite ou entendue repousse, stérile. Tout ce qui part vers l’extérieur, ou qui en vient, reste un murmure monocorde et lointain, incapable d’éveiller l’intérêt ou la curiosité. (Face au silence, p. 100)

Mai ales finalurile fragmentelor au fost prelucrate, tot prin contracţie, în proiectul aproape explicit de a li se da o formă cît mai apropiată de aforism, de paradox sau, pur şi simplu, de o structură sintetică amintind de maximă sau de dicton: fie versiunea tradusă se opreşte mai devreme decît textul original, acolo unde acesta oferă o formulă „şoc“, care intensifică sau conotează paradoxul sau aforismul, fie inventează una nouă:

Dar să vă spun: trebuie să ascunzi o mare nebunie ca să vrei să devii piatră, lemn sau putregai. şCînd ai gustat toate otrăvitoarele delicii ale absurdului, numai atunci eşti deplin purificat, fiindcă numai atunci ai dus lichidarea la ultima expresie. Şi nu este absurdă orice expresie ultimă?ţ (Pasiunea absurdului, p. 12)

Je l’affirme en toute honnêteté, il faut être porteur d’une grande folie pour vouloir devenir pierre, bout de bois ou mauvaise herbe. (La passion de l’absurde, p. 24)

Tristeţea, ca şi suferinţa, ne revelă existenţa, deoarece în ele avem în conştiinţă separaţia noastră de lumea şobiectivă şi neliniştea care dă un caracter tragic vieţuirii în existenţă. Dacă ar exista un zeu al tristeţii, lui nu i-ar putea creşte decît aripi negre şi grele, pentru a zbura nu înspre ceruri, ci în infernţ. (p. 117)

La tristesse et la souffrance nous révèlent l’existence, car en elles nous prenons conscience de notre isolement; elles provoquent en nous une angoisse où s’enracine le sentiment tragique de l’existence. (Pesanteur de la tristesse,

p. 88)

Pentru a trezi lumea şmodernăţ la viaţă trebuie scris elogiul lenei, şal acelei lenevii pline de împăcare şi de un zîmbet ce acceptă totulţ. Este infinit mai mult simţ metafizic într-un om leneş decît într-unul activ. şSe întîmplă însă uneori ca lenea să fie, întocmai ca şi munca, un semn de imbecilitate. De aceea, adevăratul elogiu nu poate fi decît acela al transfigurării.ţ (p. 90)

Pour éveiller le monde, il faut exalter la paresse. C’est que le paresseux a infiniment plus de sens métaphysique que l’agité. (La dégradation par le travail, p. 90)

Disciplina nefericirii provoacă mai puţine nelinişti, mai puţine surprize dureroase, un chin mai atenuat şi o suferinţă mai stăpînită. Este o mascare aristocratică a consumării intime, o discreţie a agoniei şîn această disciplină a nefericirii, care însemnează aparent conştiinţa în momentele supreme, pentru ca tragedia să fie şi mai mare în adîncuriţ. (fragment fără subtitlu, p. 135)

La discipline du malheur réduit les inquiétudes et les surprises douloureuses, atténue le supplice et contrôle la souffrance. Il y a là un déguisement du drame intérieur, une discrétion de l’agonie. (Les sources du mal, p. 97)

În creştinism nu există iubire, ci numai concesivitate. şIar pe acela care s-a crezut mîntuitorul lumii, dacă l-ar fi luat de pe cruce înainte de a intra definitiv în nimic, el n-ar mai fi avut nici măcar această concesivitate, această indulgenţăţ, care este mai mult o aluzie la iubire decît iubire. şIubire din suferinţă? Ea poate fi nemărginit de mare, dar florile acestei iubiri nu se înrădăcinează mai puţin în otravă.ţ (p. 133)

Quant au christianisme, il ignore l’amour: il ne connaît que l’indulgence, qui est plus une allusion à l’amour que l’amour même. (L’amour en bref, p. 95)

- Suprimarea

epitetelor

Acolo unde în textul-sursă existau două epitete, versiunea tradusă omite unul, unde erau trei, suprimă două şi aşa mai departe; uneori este eliminată întreaga determinare adjectivală, mai ales atunci cînd ea sugerează însuşiri împinse la extrem; cuplurile de substantive cu sens intensiv sînt sintetizate într-un singur cuvînt; comparaţiile sînt înlăturate; traducerea este masiv gestionată de principiul contracţiei, al digest-ului, sinopsis-ului:

pasiunea nebună şi paradoxală

(p. 16) – énergie folle (p. 26); acea schimonosire bestială, chinuitoare şi paradoxală (p. 19) – mutilation bestiale et paradoxale (p. 29); satisfacţia bestială şi uluitoare (p. 20) – monstrueuse satisfaction (p. 29); acea groază de moarte, persistentă şi obsedantă (p. 21) – la peur de la mort (p. 30); nebun vesel, vioi şi permanent (p. 23) – un fou gai et enjoué (p. 31); o dureroasă şi încordată frămîntare (p. 26) – un tourment profond (p. 32); contradicţiile mari şi periculoase, antinomiile interioare irezolvabile (p. 45) – les contadictions essentielles et les antinomies intérieures

(p. 45); vîrtejuri de focuri să crească într-un ritm sălbatic şi un zgomot barbar (p. 58) – puissent des tourbillons de flammes s’élever dans un élan sauvage (p. 53); acela ce trăieşte prins în contradicţii dureroase şi în avînturi haotice (p. 83) – ceux qui sont en proie aux contradictions et au chaos (p. 69); pentru ce nu plesnesc, pentru ce nu mă risipesc în bucăţi, pentru ce nu curg ca un izvor de munte? (p. 92) – pourquoi ne pas éclater? (p. 75); anarhie totală, organică şi iremediabilă (p. 112) – anarchie organique et irrémédiable (p. 86); infinita noastră nebunie (p. 113) – sa folie (p. 86); fantezia grotescă şi bestială (p. 116) – fantaisie grotesque (p. 88); aş vrea să izbucnesc într-o explozie radicală cu tot ce am în mine (p. 63) – je voudrais exploser (p. 57); să cresc în cea mai nebună avîntare (p. 63) – m’élever dans un élan démentiel (p. 57); detrachează, distruge şi anarhizează pînă la descompunere (p. 60) – finit par détraquer, détruire, désagréger (p. 55); groaznică dorinţă de achiziţie şi de posesiune (p. 137) – désir d’acquérir et de posséder (p. 98); o deprimare teribilă şi iremediabilă (p. 117) – dépression irrémédiable (p. 88); prezenţa lor nu poate fi decît plictisitoare, incoloră şi fadă (p. 137) – leur présence insipide ne peut qu’ennuyer (p. 98); a-l trăi brut, criminal, vulgar (p. 139) – le vivre de façon brute et vulgaire (p. 98)

Practic, toate avînturile lirice sînt astfel supuse unei severe epurări, care vizează temperarea entuziasmelor şi a disperărilor subiectului, înlocuind vocea patetică a unei subiectivităţi exaltate cu ochiul distanţat al unei priviri neutre întoarse asupra sieşi. Or, textul-sursă nu funcţionează defel în regim litotic, dimpotrivă, frazele sale se aglutinează în arborescenţe exaltate, unde naratorul uită de sine în fervoarea propriilor senzaţii: corolele florilor ce se deschid, cîntul păsărilor, azuriul cerului şi stelele, presentimentul suferinţei, fluxul şi refluxul muzicii, pasul de dans simbolizînd diafanul, strania frumuseţe a flăcărilor, tremurul luminilor, contopirea armoniilor, beţia anticipînd eternitatea marilor tăceri, ţipătul tăcerii asurzitor ca o cascadă, sonorităţile cuvintelor ce izbesc timpanul asemenea ciocanelor mecanice, vibraţiile iritante, sunetele exasperante – nici una dintre aceste imagini nu se regăseşte în versiunea franceză:

Şi cînd mă gîndesc că şacum se deschid flori şi cîntă paseriţ! (p. 55) – et dire que j’ai tout perdu à l’heure où autour de moi tout s’éveille. (pp. 51-52); este însă tendinţa spre regiunile eternităţii o atracţie şce seamănă cu un zbor înspre un cer senin de vară, sauţ cu avîntarea înspre discreţia unei lumini stelare. şAzurul şi lumina de stele sînt simboluri pentru această eternitate, în care nu mai doreşti şi nu mai regreţi nimic.ţ (p. 75) – mais le penchant qu’on a pour les régions de l’éternité attire comme un élan vers la paix d’une lumière stellaire. (p. 64); cîtă vrajă ciudată este în acele melodii care izvorăsc din tine în nopţile fără somn, şcare se dezvoltă asemenea unui flux, pentru a se stinge într-un reflux care nu este un simbol de părăsire, ci seamănă uşurinţei unui pas înapoi din nu ştiu care dans!ţ (p. 93) – quel étrange envoûtement dans ces mélodies qui jaillissent de vous-même pendant les nuits blanches! (p. 76); totul şse topeşteţ în armonii şi străluceşte în splendori (p. 136) – tout n’est que splendeur et harmonie (p. 97); omul a pierdut simţul marilor tăceri, şal marilor linişti ce îmbată fiinţa cu arome de eternitate.ţ (p. 137) – L’homme a perdu le sens du silence (p. 98); trebuie ca prezenţa oamenilor să te fi exasperat şîn aşa măsurăţ şi complicaţia problemelor să te fi dezgustat şatît de tareţ, încît să nu te mai intereseze decît tăcerea şi strigătele ei, şstrigătele tăcerii care nu sînt decît cascade intime al căror zgomot îl obiectivezi în lumea din afară.ţ (p. 147) – il faut pour cela que la présence des hommes vous ait exaspéré, que la complexité des problèmes vous ait dégoûté au point que vous ne vous intéressez plus qu’au silence et à ses cris (p. 100); oboselile repetate te duc la aprecierea nelimitată a tăcerii, deoarece în oboseli toate cuvintele îşi pierd semnificaţia şşi bat în urechi asemenea unor ciocane mecaniceţ, se destramă în sonorităţi vide, şîn vibraţii iritante şi în sunete exasperante.ţ (p. 147) – la lassitude porte à un amour illimité du silence, car elle prive les mots de leur signification pour en faire des sonorités vides. (p. 100) (continuare în numărul următor).

Recomanda articolul prin: